Mai mult decât orice și oricine, trei jucători de tenis au adus, în ceea ce mă privește, o neașteptată frumusețe a acestei ediții a Jocurilor Olimpice. Fără o ordine anume, ei sunt Rafa, DelPo și Andy. În felul lui, fiecare dintre ei a făcut astfel încât Rio 2016 să rămână un eveniment memorabil pentru tenis. Și când spun memorabil nu mă gândesc, în primul rând, la medalii sau rezultate, ci la atitudini și comportamente.

Zi după zi, dincolo de abilitățile tehnice, puse la lucru în meciuri mai mult sau mai puțin complicate, fiecare dintre ei m-a surprins prin sufletul pe care l-a pus în acest eveniment atât de atipic în universul lor profesional aseptic, guvernat de premii (enorme) în bani, puncte în ierarhia mondială și cele patru turnuri ale validării întru măreție, turneele de Grand Slam.

Îi urmăresc pe Rafa, pe DelPo și pe Andy de foarte mult timp, atât de mult încât nici nu vreau să-l mai contabilizez, și știu sau cred că știu destul de bine ce aduce fiecare la marea masă a tenisului mondial. Am văzut, ani la rând, în acțiune, competitivitatea feroce, înnăscută, a lui Nadal. Am văzut, an după an, cum ia formă această mașină gânditoare de tenis care a devenit Murray. L-am văzut pe Del Potro erupând pe scena tenisului mare, ca o alternativă strălucitoare, la dominația Big 4 și, apoi, căzând în prăpastia accidentărilor succesive, care amenințau, la un moment dat, să-l îndepărteze definitiv din joc.

Însă acest istoric lung m-a pregătit foarte puțin sau deloc pentru nivelul de angajament și pasiune pe care aceștia trei l-au adus cu ei, în bagaje, la Rio. Nu e vorba numai de faptul că au lăsat la o parte Zika (inclusiv isteriile și glumele de prost gust care au proliferat pe acest subiect), programul infernal la care trebuie să facă față (și în care Olimpiada se potrivește ca nuca-n perete), disputa legată de nerecunoașterea participării la JO prin puncte în clasament (decizie bizară, dar subiect pentru altă dată) și statutul destul de incert al tenisului ca sport olimpic în percepția publicului (contrele între tabăra celor care nu dau doi bani pe medaliile olimpice ale jucătorilor de tenis și tabăra care susține sus și tare că doar așa își pot dovedi acești răsfățați ai sorții patriotismului sunt cât se poate de dure).

În primul și-n primul rând, e vorba despre un mesaj cât se poate de simplu, dar esențial, pe care ei l-au transmis prin fapte, pe teren, prin vorbe, în afara lui. Iar mesajul este: ne pasă de acest sport. Pentru că este meseria noastră, pentru că ne place ceea ce facem, pentru că ne motivează alte lucruri decât banii și punctele. Pentru că, o dată la patru ani, putem uita de istoria noastră personală de succes, astfel încât să trudim pentru o idee.

Sosit la Rio după un heartbreak de proporții monumentale în NadalWorld – retragerea de la Roland Garros din cauza accidentării la mâna stângă – și fără nici un turneu pregătitor, Rafa s-a aruncat în vâltoarea Olimpiadei ca o acvilă printre oi. A purtat drapelul Spaniei, trăindu-și, cu o amânare de patru ani, momentul de glorie așteptat la Londra 2012. Apoi, s-a înscris la simplu, dublu și dublu mixt, în ciuda faptului că mâna nu este sută la sută vindecată. Gestul, justificat de argumentul „dau tot ce pot pentru țara mea” a avut, de la bun început, o notă sinucigașă. Ceva, undeva, avea să cedeze, chiar dacă era vorba de maestrul anduranței fizice și mentale.

Ceva a cedat, până la urmă, în proba de simplu, în semifinala cu DelPo, iar ecoul s-a transmis și în partida jucată de Rafa cu Nishikori pentru medalia de bronz. Însă Rafa a plecat acasă cu medalia de aur la dublu și, ce e mai important, l-a adus și pe prietenul său, Marc Lopez, în postura de a merge mai departe, în carieră și în viață, cu aceeași medalie.

Sacrificiul simplului în favoarea dublului a fost caracterizat de mulți dintre comentatori drept unul de extremă generozitate și de devotament prietenesc din partea lui Rafa. Pentru cei care nu i-au văzut niciodată jucând pe Nadal și Lopez împreună, felul în care operează cei doi pe teren, făcând un joc total atipic pentru dublu, a fost un prilej de surpriză uimită. Pentru cei care am avut ocazia să-i mai vedem jucând, a fost un prilej de a revedea cât de simplă este formula după care funcționează această pereche de dublu ocazională, dar extrem de plină de succes: entuziasmul debordant, copilăresc aproape, al lui Nadal, scăpat din tensiunea de la simplu, se transformă într-un covor zburător care îl poartă pe el și pe micuțul, dar foarte iscusitul Lopez, către victorie. În acest proces, Rafa trăiește tenisul așa cum nu poate să o facă la simplu: trăncănește enorm între puncte, îi oferă lui Marc spațiul necesar pentru a se manifesta atunci când trebuie, dar devine bossy, imprimându-și stilul asupra jocului, atunci când lucrurile amenință să se complice. În tot acest timp, se bucură de fiecare secundă, de parcă ar juca pentru prima dată într-o competiție oficială și de parcă eventuala victorie i-ar defini cariera.

Așa s-au desfășurat lucrurile mereu când Nadal și Lopez joacă împreună, la fel au stat și la Rio, iar angajamentul lui Rafa în ceea ce privește obținerea medaliei de aur la dublu a fost mai mult decât o dovadă de generozitate sau de devotament față de partenerul său. A fost pur și simplu o manifestare a felului său de a fi, a bucuriei pe care o are de a fi pe un teren de tenis, de a fi în lume și cu lumea, de cele mai multe ori obliterat de atitudinea de războinic neclintit pe care și-l impune la simplu.

Despre bucuria de a fi pe un teren de tenis a vorbit și Juan Martin del Potro în nenumărate rânduri la Rio și, de fiecare dată, declarațiile lui au sunat oneste și credibile. Prezența lui la Olimpiadă a fost, în sine, o mare bucurie, iar caracterizarea pe care a primit-o de la Steve Tignor, drept „inima emoțională a turneului” nici că putea fi mai potrivită.

Începând cu meciul din primul tur cu Djokovic și culminând cu semifinala jucată contra lui Nadal, DelPo a făcut ceea ce ne așteptam cu toții să facă. A jucat un tenis fulminant, obținând avantaje maxime din punctele sale forte (serviciu și forehand) și minimizându-și tot la maxim pierderile generate de vulnerabilități (backhand și deplasare). A creat legături speciale cu publicul care l-a susținut frenetic, ca la fotbal, legături care depășesc sfera showmanship-ului și se situează în acea zonă delicată pe care Juan o stăpânește foarte bine, a empatiei genuine dintre un performer și publicul său. Uriaș, și totuși gentil, pătimaș, și totuși extrem de cerebral, a venit, din nou, ca o alternativă viabilă, la cei patru monștri sacri. A făcut să răsară iarăși profilul unui potențial Big 5. A zâmbit și a plâns, mai uman decât toți ceilalți Big 4 la un loc. Medaliat cu argint, după o finală în care oboseala acumulată în meciul cu Rafa și-a spus cuvântul, a rămas, prin toate cele de mai sus, Băiatul de Aur al tenisului la Rio, un reminder a ceea ce ar fi putut să fie în toți anii pierduți pe motiv de accidentare și a ceea ce ar putea să fie totuși de acum încolo.

Aurul nemetaforic, palpabil, turnat în formă de medalie la gât, s-a dus însă la Andy Murray. Nici un alt jucător nu a realizat performanța de a avea două medalii de aur la Olimpiadă, darămite consecutiv. După un deceniu de comparații defavorabile cu Federer, Nadal, Djokovic, Andy a reușit, în sfârșit, să se desprindă de ei, deținând un record pe care nici unul dintre ceilalți nu îl are la bord. În jargonul iubitorilor de recorduri, he stands alone. Faptul că reușita vine la o lună după ce a câștigat a doua oară Wimbledonul, o face și mai specială. Faptul că, la ambele evenimente, nu a avut de înfruntat nici un alt Big 4 nu ar trebui să o facă mai puțin specială. Andy și-a petrecut o mare parte din cariera sa profesională luptând în ultimele etape ale turneelor mari cu cei trei minunați, așa că undeva există o balanță.

BBC-ul, una dintre instituțiile care creează conținut de valoare, a ales ca, în urma victoriei lui Andy Murray de la Olimpiadă, să spună că a rămas fără cuvinte pentru a caracteriza această reușită. Lipsa de cuvinte este, desigur, complimentul suprem. Însă, după atâtea și atâtea frecușuri pe care le-a primit din partea presei, Andy merită să se vorbească despre el în termeni laudativi.

Parcursul lui la Rio a fost la fel de încărcat emoțional ca și al lui Rafa sau DelPo. Murray a avut meciuri grele, meciuri pe care până la urmă le-a gestionat cum trebuie. Nici finala nu a fost ușoară. Murray a avut de furcă enorm cu DelPo, însă, spre deosebire de Djokovic și Nadal, a găsit pârghiile prin care să iasă din încleștarea forehandului și a voinței argentinianului. A făcut-o grație excelenței tehnice pe care și-a dezvoltat-o în ultimii ani și care-i permite să aibă opțiuni de a câștiga în orice meci în care intră. A făcut-o pentru că, la fel ca și Nadal sau del Potro, lui Andy Murray îi pasă de sportul pe care-l practică la cote atât de înalte că, în momente speciale, precum această Olimpiadă, ele reușesc să devină vizibile chiar și sub voalul acelei suferințe crâncene pe care o afișează în meciuri și sub cascada de bombăneli nefericite care a devenit trademark-ul său.

Tenisul la Rio 2016 s-a terminat cu Andy Murray afișându-și zâmbetul reticent, sfios, pe podium, lângă medalia de aur. Zi de zi, turneul s-a alimentat din zâmbetul contagios al lui Rafa și din cel ștrengăresc al lui DelPo. Cei care încă se mai întreabă dacă locul jucătorilor de tenis este la Olimpiadă n-ar trebui să mai caute răspunsuri în altă parte.

Toate fotografiile din articol: ITF Olympic Tennis.