Imediat cum am uploadat pozele lui Florin de la finalele BRD Bucharest Open, am zis că voi lua o pauză. De la tenis. Ce e prea mult strică, iar orice hobby devine la un moment dat sufocant, dacă nu există, undeva, și o măsură.

Așa că am plecat în vacanță, lăsând livingtennis.ro sub supravegherea celui care are grijă ca site-ul să funcționeze ok aproape din momentul în care el s-a născut. Am lăsat și rachetele de tenis acasă. Iar, de ales, am ales o stațiune despre care știam sigur că este sărăcuță rău în terenuri de tenis.

Buuun.

Pe drumul spre mare, la un moment dat, ascultând radioul, în acea stare de oboseală combinată cu relaxare propice răbufnirilor de idei, m-a lovit: aș fi putut, în timpul Wimbledonului, să scriu despre ce înseamnă să asculți – spre deosebire de să vezi – tenis. De mai multe ori, în cele două săptămâni ale Grand Slamului londonez, am lăsat televizorul de izbeliște pentru Radio Wimbledon. Este o experiență fantastică pe care cred că ar trebui să o încerce toți cei care au cât de puțină dragoste pentru acest sport. Mai mult, este o experiență terapeutică, în această epocă a isteriei și tiraniei vizualului.

Întotdeauna am avut o fascinație pentru radio și pentru tot ce înseamnă exprimare audio. Iubesc teatrul radiofonic încă din copilărie, din serile lungi de iarnă, când ascultam alături de bunici piese a căror acțiune le-am uitat, dar despre care îmi amintesc cu siguranță că mă țineau cu sufletul la gură. De asemenea, amintirea bunicului meu așezat la umbră, în grădină, vara, ascultând la radio meciuri de fotbal este încă vie. Îl tachinam mereu, furișându-mă ca să dau volumul mai încet și mă stricam de râs în momente în care comentatorii explodau: „Goooooooooool”! Acum, îi apreciez pe toți actorii mari care, între două filme cu bugete de sute de milioane de dolari, își găsesc timp pentru a înregistra piese de teatru radiofonic sau pentru a participa la reading-uri.

Înapoi la ascultatul tenisului la radio. Spuneam că este o experiență fantastică. Desigur, trebuie să știi ce faci pentru ca ascultătorii să se simtă astfel. Iar Radio Wimbledon știe cu asupra măsură ce face. În primul și-n primul rând, comentariile din timpul jocului sunt de o calitate care întrece de departe cam nouăzeci la sută dintre comentariile pe care le-am auzit acompaniind transmisiile video. Există în permanență doi comentatori, care se rotesc destul de des, din câte am observat eu, la sfârșitul fiecărui set. Este normal, mă gândesc, deoarece consumul mental pentru a realiza un comentariu live al unui meci de tenis la radio trebuie că este enorm. Tot – dar absolut tot ceea ce se întâmplă – trebuie transpus în cuvinte: fiecare lovitură în parte, modul în care ea a fost executată, efectul pe care l-a avut, limbajul corporal al jucătorilor, expresiile de pe fața lor, interacțiunea dintre cei doi, detaliile relevante din public (ochiul înlăcrimat, zâmbetul agățat de colțul stâng al buzelor, leșinul din rândul nouă), interacțiunea dintre jucători și arbitri, interacțiunea dintre jucători și oamenii din tribune, intensitatea razelor de soare, unghiul în care cad ele pe teren și impactul pe care îl produc, temperatura aerului, intensitatea vântului, culoarea ierbii, forma norilor, adâncimea cerului, gustul căpșunilor cu frișcă, freamătul dinăuntrul oamenilor și din afara terenului, croiala rochiei pe care o poartă Ducesa, forma cravatei pe care o poartă Ducele. Toate astea își găsesc loc în comentariile de la Radio Wimbledon. E amețitor numai să te gândești că așa ceva este posibil. Și totuși este.

b_070715_26_gv_aeltc_bmMai sunt apoi celelalte aspecte. Sunetul loviturilor are la radio o claritate de cristal. Lipsite de balastul vizual, reduse la esență, loviturile spun o poveste cât se poate de clară a ceea ce se întâmplă pe teren. Dacă îți antrenezi urechea, ascultând și tot ascultând, ajungi să intuiești cum a fost lovită mingea. Meciul de tenis ajunge atunci exact o piesă de teatru radiofonic, în care fiecare sunet este atât de bine orchestrat încât nici nu mai simți nevoia să vezi ceva.

Vine apoi interactivitatea. Reporterii de teren de la Radio Wimbledon sunt întotdeauna în miezul lucrurilor – indiferent dacă miezul este reprezentat de o cucoană care explică de ce s-a îmbrăcat în culorile Wimbledonului sau un copilaș care trebuie convins să zică „Hi”. După terminarea finalei masculine dintre Djokovic și Federer, în timp ce la televizor nu se arătau decât imagini cu acoperișul care glisa pentru a acoperi terenul central, reporterii de la Radio Wimbledon erau pe Henman Hill, acolo unde fierbeau pasiuni și tristeți și fericiri și mai știu eu ce. Iar pasiunile și tristețile și fericirile și toate celelalte ajungeau – așa cum o dovedeau mesajele de pe Twitter – la urechile unei fete care se însorea la piscină în Mexic, la urechile unui american care își tundea gazonul în California, la urechile unei familii care străbătea cu mașina Noua Zeelandă. La urechile mele, în România. Da, cu radioul am trăit Wimbledonul în infinit de multe nuanțe. Muuult mai multe decât cele pe care le-aș fi trăit uitându-mă doar la televizor, mi-am zis în timp ce mașina mânca kilometrii care ne despărțeau de mare.

Aș vrea să spun că a fost singura dată când m-am gândit la tenis în vacanță și că despărțirea mea temporară și intenționată de acest hobby al meu a fost reușită. Dar aș minți. Exact în acea zi, site-ul a făcut obiectul unor atacuri ale hacker-ilor fără precedent, inbox-ul meu ajungând să dea pe dinafară de mesaje de avertizare. Nu aveam de ce să mă gândesc la chestia asta, m-a asigurat Costel, totul e sub control. Nu m-a mai gândit. Unele lucruri trebuie lăsate pe mâna celor care se pricep. Însă mesajele de avertizare au continuat să mai sosească un timp. Cam în aceeași perioadă, Roger Federer a fost în Malawi, pentru activități caritabile cu copiii și, pentru că îl urmăresc și îi dau like-uri destul de des, fotografiile pe care le-a postat au fost printre primele care mi-au apărut în News Feed atunci când am intrat pe Facebook pentru a încărca propriile mele fotografii din vacanță.

11039302_10153460075009941_5722575578734545043_nDesigur că m-am uitat la pozele lui Roger și, ca de fiecare dată, m-am minunat de impresia de degajare cool pe care o arată în interacțiunile sociale. Între timp, primisem de la prieteni link-ul cu trailer-ul abia apărut pentru noul film cu James Bond. Și, ca de fiecare dată, mi-am zis că va fi o mare pierdere dacă cineva nu-l va convinge pe Roger să joace în franciza Bond. Tot între timp, fan site-urile lui Rafa Nadal – acele fan site-uri care nu își fac scrupule în ceea ce privește utilizarea fotografiilor făcute de paparazzi – postaseră pe Facebook poze cu spaniolul și prietena sa bucurându-se de vacanță, bineînțeles, la mare. Tot ca de fiecare dată, mi s-a părut că Rafa și Maria Francisca fac un cuplu cât se poate de echilibrat și de legat. Celelalte fan site, cele care sunt împotriva utilizării fotografiilor de această natură, se mulțumeau să anunțe participarea lui Rafa la turneul de la Hamburg, pentru prima dată din 2008. M-am întrebat dacă este o mișcare inteligentă din partea lui Nadal, înaintea lanțului de turnee pe hard din America de Nord. Probabil că simte nevoia să stabilizeze puțin nisipul de sub picioare, mi-am spus, înainte de a se apuca de trudit pe ciment.

Am continuat să mă gândesc la ironia situației în care se află Rafa chiar și după ce am ajuns la plajă. Atâta timp cât problemele fizice l-au chinuit în fel și chip, a fost capabil să se ridice mereu deasupra lor și să câștige. Acum, când, după propriile spuse, nu îl mai chinuie, fizic, nimic, nu mai este în stare să își facă jocul să se lege. De parcă, odată depășite acele obstacole fizice care l-au ținut tot timpul în priză, alert, Rafa nu își mai găsește nici o motivație pentru a se mobiliza. Cât de ciudată este și mintea omului. N-am înțeles niciodată expresia aia, „rău cu rău, dar mai rău fără rău”, însă, uitându-mă la ceea ce se întâmplă cu Nadal parcă, parcă încep să o deslușesc.

hamburg-2015-thursday-nadalAm uitat din ce în ce mai mult de tenis în zilele care de vacanță care au urmat, deși când și când s-a mai întâmplat câte ceva. Lucruri mărunte. Precum sunetul inconfundabil al unor mingi de tenis pe care l-am perceput, din spatele unui elegant și impenetrabil zid verde, indicând fără umbră de îndoială că în stațiunea despre care aș fi jurat că nu are nici un teren de tenis, există totuși cel puțin unul. Precum filmul „Big Eyes” al lui Tim Burton, pe care l-am văzut într-o seară (pentru cei care  nu au apucat să îl vadă: este despre un pretins pictor care a declarat că picturile făcute de soția sa erau ale sale, consecințele fiind, bineînțeles, tragice pentru amândoi) și care mi-a amintit de povestea de plagiat a lui Neil Harman. Precum plimbarea pe care am făcut-o în stațiunea învecinată, care plesnește de terenuri de tenis, și senzația de bucurie și de dor pe care am avut-o când am văzut oameni jucând pentru propria lor relaxare și bucurie.

Precum metafora care mi-a venit în cap când priveam lumea jucându-se în valuri și pe care știu cu siguranță că o voi folosi, cândva, într-un text pe care-l voi scrie aici.

„Viața nu este un paragraf”, scria într-o carte best seller pe care am fost suficient de curioasă ca să o citesc în această vacanță. Probabil că este cel mai valoros lucru scris în această carte, de altfel superficială și plină de clișee și incredibil de previzibilă. Dap, viața nu se reduce la un paragraf sau la un hobby. N-ar trebui să uităm niciodată asta, oricât de mult am crede că scrisul sau sportul sau orice altă activitate care ne face să ne simțim mai puțin mici și vulnerabili ne definește. Pe de altă parte, sunt lucruri a căror absență nu face decât să le adâncească însutit prezența, iar toate drumurile duc înapoi tot la ele.

Vacanța lipsită de tenis s-a terminat. Federer nu va juca la Montreal. Juan Martin del Potro vrea, trup și suflet, să se refacă pentru a reveni pe scena tenisului mare. Nadal joacă la Hamburg pentru primul său titlu din acest an pe zgura europeană. Ne-am întors.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.