Vi s-a întâmplat vreodată să vă placă o persoană pe care, inițial, nu o puteați suferi? Sau, din contră, să ajungeți să vă displacă profund oameni care, la prima vedere, păreau că vă sunt simpatici?

Mie, da. Nu foarte des, e drept, dar mi s-a întâmplat. Inclusiv cu jucătoarele și jucătorii de tenis. Două dintre aceste cazuri sunt Victoria Azarenka și Nick Kyrgios. Azarenka, așa cum știți, este calificată deja în optimi, după ce a pierdut, în cele trei meciuri deja jucate, un total de cinci game-uri. Kyrgios, așa cum știți la fel de bine, nu a reușit să se califice în optimi, căci a pierdut, în patru seturi, meciul cu Tomas Berdych. Despre jocul actual al Vikăi se vorbește în termeni elogioși, ea fiind considerată a fi în mare formă fizică și mentală. Despre jocul lui Nick se vorbește în termeni care pun în balanță valoarea de entertainment cu nevoia de a obține rezultate. Cei doi au, desigur, și propriile versiuni asupra jocului lor, versiuni pe care le-au expus în cele mai recente conferințe de presă. Citindu-le, aproape că m-a izbit diferența majoră de abordare în ceea ce privește răspunsul în fața presiunii resimțite ca jucător de tenis.

Victoria, care a început Open-ul Australian punând la punct un reporter care a numit-o perfecționistă și declarând că nu caută să obțină perfecțiunea, ci caută să rămână concentrată, a fost provocată, după victoria împotriva lui Naomi Osaka (6-1, 6-2) la o discuție despre presiune. Aceasta a pornit de la o întrebare care a făcut referire la Halep și Muguruza, considerate de reporterul în chestiune victime ale presiunii ridicate care există pe jucătoare în timpul turneelor de Grand Slam. Întrebată cum face față la această presiune, Azarenka a răspuns „I love it”, formulând apoi o explicație ceva mai elaborată: „Îmi place. O îmbrățișez. Pentru mine, presiunea este parte a locului de unde vin. Întotdeauna am avut presiune. Am avut o singură șansă să mă scot de unde eram, așa că aceea a fost o presiune mult mai mare decât presiunea pe care o am acum. Așa că o îmbrățișez. Cred că mă motivează”.

Rugată să dea detalii despre presiunea pe care a resimțit-o în locul de unde vine, Belarus adică, Victoria, a mers cu detaliile și mai departe: „Prima presiune era aceea că, dacă nu câștigai niște turnee, atunci nu aveai absolut nici o oportunitate să te duci la altul. Dacă nu ești cea mai bună, nu primești nici un fel de sponsorizare.

Așa că asta a fost o chestie foarte dură. Îmi amintesc și în ziua de azi, era la un turneu ITF. Încă mă afectează de fiecare dată. Călătorisem nouă săptămâni, iar la juniori joci unul sau două meciuri pe zi. Este posibil ca meciurile să fie programate la un anumit moment din zi. Dacă nu ajungi la prânz, nu mai mănânci. Nu aveam nici un ban. Nu am mâncat în acea zi.

Deci asta era presiunea, să supraviețuiești. Asta era, de fapt, supraviețuire. Ce înseamnă acum să am presiune? Să ies pe teren și să am în față o adversară periculoasă? OK. Când ți-e foame și trebuie să te duci să joci și nu ai absolut nimic, atunci înseamnă că ai o presiune mare”.

f_230116_vika_bs_33Mai impresionantă decât povestea în sine și decât realismul devastator al concluziilor ei, rămâne faptul că această lecție genuină de viață este adusă în prim plan de o jucătoare care, în 2013, exact la Melbourne, își punea o lume întreagă în cap luând, în semifinala cu Sloane Stephens, un timeout controversat. Motivația acestuia, stres și dificultăți de respirație, a lăsat să se înțeleagă că Victoria cedase, de fapt, sub presiunea jocului.

În acel an, Vika a cucerit titlul la Melbourne, într-o finală de trei seturi cu Li Na. Îmi amintesc foarte bine acel meci și drama care l-a înconjurat (Li Na a căzut de două ori, iar a doua oară s-a accidentat la cap). Îmi amintesc și de răceala cu care a fost primită atunci Azarenka de publicul de pe RLA. De asemenea, îmi amintesc că discursul lui Li Na de la festivitatea de premiere a câștigat inimile tuturor, în timp ce discursul Vikăi mi s-a părut rece, egoist și lipsit de eleganță la adresa învinsei. Îmi amintesc cum mi-am zis că, deși prețuiesc jocul Azarenkăi, îmi va fi imposibil să îmi placă vreodată ea cu adevărat.

În cei trei ani care au urmat, Vika a suferit o accidentare, a ieșit din primul eșalon al tenisului mondial, a revenit, a dat de adversare periculoase în primele runde ale turneelor importante, a avut o grămadă de meciuri epice cu unele dintre acestea, a schimbat un antrenor. În tot acest timp, s-a schimbat și ea. Dintr-o bully cu un discurs oarecum țâfnos s-a transformat într-o tipă care, după ce dă totul pe teren și pierde, vine la fileu și își îmbrățișează adversara pentru că este conștientă că a făcut parte dintr-un spectacol de excepție.

Când Azarenka a revenit pe teren anul trecut, mi-am dat seama că îmi lipsiseră incandescența ei pe teren, stilul ei de joc agresiv și, în mod ciudat, chiar și idiosincraziile ei, cum ar fi postura de rață pe care o adoptă uneori și mișcările pe care îl face cu părul strâns în coadă atunci când se pregătește să servească. După un 2015 în care am văzut-o pe Vika tot căutând o versiune mai bună a ei – căutare care a început, după cum spune, în toamna lui 2014, după US Open – pot spune că îmi place foarte mult Victoria Azarenka. Printre altele, îmi place pentru că a ajuns să abordeze și să discute presiunea resimțită în timpul meciurilor cu un profesionalism desăvârșit.

***

Întrebat, în urma înfrângerii din turul trei la Tomas Berdych (cu 3-6, 4-6, 6-1, 4-6), dacă meciurile împotriva jucătorilor de top sunt importante, Nick Kyrgios a răspuns, printre altele, că a pus prea multă presiune pe sine. Din atitudinea lui în timpul meciului, această stare de spirit a lui Nick nu a fost tocmai evidentă. Pe lângă o discuție în contradictoriu cu arbitrul, pe lângă interacțiunile cu publicul, pe lângă mormăieli, zâmbețele aruncate în stânga și-n dreapta ori de câte ori îi reușea vreun as sau vreo lovitură interesantă, show-ul Kyrgios s-a mai îmbogățit cu un element: australianul a aruncat o minge către spider cam. Ulterior, rugat de un reporter să își explice gestul, singura explicație pe care Nick a găsit-o a fost: „Pur și simplu așa mi-a trăsnit”.

De trăsnit, Kyrgios a trăsnit cât a putut și în mingi. „Cred că am lovit o grămadă de mingi în teren atunci când am avut nevoie” a spus el la conferința de presă, dar până la urmă, calmul, abilitățile tehnice și profesionalismul rece al lui Berdych i-au neutralizat eforturile. Nu înainte, însă, ca Kyrgios să joace în setul trei un tenis devastator, în care adversarul a rămas un simplu spectator. Ce a făcut în acel set și nu a reușit să facă în restul meciului? La întrebare, Nick a dat următorul răspuns: „Nu prea știu ce s-a întâmplat. Pur și simplu s-a întâmplat. Nu am mai luat lucrurile așa de în serios. Am lăsat pur și simplu lucrurile să se întâmple. Nu le-am forțat”. Pentru cei care au văzut meciul, declarația aceasta este, de departe, un understatement. Nu numai că, în setul cu pricina, Kyrgios n-a luat nici tenisul, nici adversarul, nici pe sine în serios. Din momentul în care Tomas a luat conducerea cu 2-0 la seturi și până la sfârșitul celui de-al treilea set, lui Kyrgios pur și simplu nu i-a mai păsat de nimic, jucând cu un abandon total.

f_kyrgios_220116_42Rugat să explice de ce nu a jucat la fel tot meciul, Nick a zis: „Cred că trebuia să fi făcut asta de la început. Poate că am intrat pe teren prea serios. Poate că am intrat pe teren încercând să mă concentrez prea mult pe ceea ce trebuie să fac. Poate că ar trebui să ies pe teren și să încerc să mă distrez, să mă simt bine, să nu o iau așa în serios, probabil ca în setul trei”. Răspunsul lui are în el un sâmbure de adevăr, dar și o mare doză de autoamăgire. E drept că relaxarea, uitarea de sine sunt chei pentru a câștiga jocul interior, dar relaxarea nu face nici cât o ceapă degerată dacă nu este dublată de concentrare. Altfel, intri și ieși din zonă ca un yo-yo, iar relaxarea nu devine decât un simplu jemanfișism.

De altfel, jemanfișism este cuvântul care descrie cel mai bine și răspunsurile date de Kyrgios la întrebările care i s-au pus referitor la ceea ce merge și ceea ce nu merge în jocul său, la alegerea unui antrenor și la programul său viitor. În acest context, „știu ce trebuie să fac acum pentru a fi mai bun”, fraza care a încheiat conferința lui de presă, ar suna bine dacă nu ar suna atât de vag.

Când cu marea victorie obținută împotriva la Wimbledon împotriva lui Nadal, puștiul australian a reușit să mă încânte. Însă jemanfișismul nu mi-a plăcut niciodată și, oricât de țanțoș merge Kyrgios pe teren, mi se pare clar că nu știe încă și nu poate face față la presiunea a de a obține rezultate mari. Poate că, într-un viitor, va învăța. Poate nu. Până atunci, un comentariu scurt, de două cuvinte, făcut de o cititoare pe pagina oficială a turneului, mi se pare cel mai potrivit: „Grow up!”

Foto: Tennis Australia

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

3 Responses

  1. Cristiana

    Eu am sentimente amestecate în ceea ce-i privește pe Vika și pe Nick. Uneori îmi plac, alteori nu-mi plac deloc. Vika îmi place că e directă și că nu spune clișee. Doar că am impresia că uneori exagerează și că e teatrală. Despre Nick aș putea spune același lucru, poate, doar că la el teatralismul ăsta e mult mai exagerat și e prezent mai mereu, atât on court, cât și off court. Și da, trebuie să se maturizeze. Oricum, ambii au un tenis frumos.

    Răspunde
    • Dana Maria Dogariu

      Da, da, înțeleg ce spui despre mixed feelings. Și eu sunt ba așa, ba așa în ceea ce-i privește pe unii jucători. Cu Vika, balanța la mine cred că s-a înclinat definitiv spre like (e, într-adevăr, directă și nu dă senzația unui discurs de PR învățat pe de rost, ceea ce e rar și revigorant în peisajul actual al tenisului). Dar, din cauza asta, poate să deranjeze. Mai ales pe aceia dintre fani care se așteaptă ca jucătorii și presa să spună mereu ceea ce vor ei să audă. Cu Nick, nu știu ce să zic, e tânăr, se lasă prea mult sedus de ispita unei aparențe de rock star, mai vedem 🙂

      Răspunde
  2. pandy

    Frumos articol si, mai ales, patrunzator… precis ca un bisturiu.
    Relaxare sau nu, lipsa de educatie isi s[une cuvantul. Dupa mine, aici e problema.
    Un site frumos, interesant, am sa revin akici cu placere.

    Răspunde

Leave a Reply

Your email address will not be published.