Cu ceva ani în urmă, la sfârșitul optimii de finală pe care o jucase și o câștigase în fața lui Kei Nishikori la Roland Garros, Rafa Nadal a avut parte de o surpriză. Odată terminate obișnuitele aplauze, de undeva, din cele mai de sus rânduri de scaune de pe Chatrier, a început să se înfiripeze, prima dată timid, apoi din de în ce mai clar, un cântec de la mulți ani.

Era 3 iunie, iar unii dintre cei prezenți în public, la fel ca și organizatorii Grand Slam-ului parizian, știau că e ziua lui Nadal. În timp ce armoniile de la „Joyeux Anniversaire” se răspândeau și către rândurile de mai jos, lui Rafa i-a fost adus pe teren un tort garnisit cu artificii aprinse. De parcă ar fi fost pentru prima dată în viață când era pus într-o asemenea situație, protagonistul momentului s-a fâstâcit pentru câteva secunde și a încercat să sufle în artificii, confundându-le, probabil, cu mult mai obișnuitele lumânări. A rezultat un moment de nătângie, care i-a făcut să izbucnească în hohote de râs pe toți cei de pe Chatrier. Fâstâcelile generate de o oarecare timiditate în fața publicului, greu de înțeles la un sportiv cu faima și realizările lui Nadal, au fost întotdeauna parte din pachetul pe care am ajuns să îl numim, simplu, Rafa.

La fel sforțarea dusă la maxim pe teren și atitudinea necruțătoare în meciuri. Plus o voință de fier de a trece peste obstacole. Plus o directețe a discursului vecină uneori cu naivitatea.

Astăzi, Nadal împlinește 30 de ani și îi sărbătorește departe de locul unde obișnuiește, de  vreo unsprezece ani încoace, să își petreacă ziua de naștere, Roland Garros. În prima parte a săptămânii trecute, încercarea sa de a câștiga la Paris pentru a zecea oară a ținut titlurile publicațiilor și a încins imaginația celor care sperau ca, la Grand Slam-ul francez, Rafa să fie un factor cheie în lupta lui Djokovic pentru mult râvnitul trofeu. În schimb, Nadal a luat pe toată lumea prin surprindere, anunțând că se retrage din turneu, din cauza unei accidentări la încheietura mâinii stângi, ținând însă să precizeze că „acesta nu este sfârșitul”.

Foto: Clive Brunskill/Getty Images Europe

Precizarea nu a scăpat nimănui, dar articolele care au abordat tema sfârșitului pentru spaniol au curs, chiar și pagina oficială a turneului pe care l-a câștigat de un număr record de nouă ori aducându-și contribuția în această direcție. Mai interesantă, însă, a fost reacția publicului, care a văzut imediat, în retragerea lui Nadal, o altă semnificație. Cuplată cu renunțarea lui Federer de a participa la Roland Garros, aceasta s-a transformat într-un soi de buzdugan care, mai bubuitor decât niciodată, a bătut la poarta fanilor acestui sport. Un Grand Slam Roger-less și Rafa-less. Portița pe care a intrat, precum viitura, viitorul tenisului fără Federer și Nadal.

Imensa undă de șoc creată de această posibilitate conștientizată gradual de fani în ultimii ani, dar devenită, brusc, realitate nu a făcut decât să arate, încă o dată, măsura covârșitoare în care cele două mari personalități tenisistice din ultimul deceniu sunt legate în conștiința publicului și cât de greu este să vorbești despre unul ignorându-l pe celălalt.

La 30 de ani, cu 14 titluri de Grand Slam la activ, cu 28 de turnee Masters în palmares, cu reputația de cel mai mare jucător pe zgură al tuturor timpurilor ferm stabilită, cu eticheta de legendă a sportului solid atașată de numele său, Rafa este Rafa datorită sieși, în primul rând. Dar contribuția marelui său rival, Roger Federer, la construcția legendei cu numele de Rafa nu poate fi neglijată. Pe lângă toate calitățile sale, care l-au dus atât de departe în lumea sportului, Nadal a avut marele noroc de a coincide, în timp și spațiu, cu o persoană care i-a fost rival și etalon, mai binele și mai răul său, negarea și afirmarea sa deopotrivă.

post-25-0-51125100-1396016405

Foto: West/Getty

Nu este o simplă coincidență că un Roland Garros fără Nadal și Federer este perceput drept un jalon. Oricât de multe critici se aduc rivalității lor de către cei care nu cred în caracterul ei genuin, văzând-o drept o făcătură a presei, sau de cei care o consideră prea dezechilibrată pentru a se numi cu adevărat rivalitate, percepția lui Nadal prin raportare la Federer și viceversa rămâne. Este o relație care nu are nevoie de complemente de mod. Ea pur și simplu rămâne. Așa cum au rămas pe retina tuturor, fără posibilitate de delete sau nevoie de catalogat finale precum cea din 2008 de la Wimbleon sau cea de la Australian Open din 2009.

Acestea sunt ferestre privilegiate de timp, decupate din cel normal, pe care le-au creat, împreună, Nadal și Federer, și pentru a căror înțelegere nu este nevoie de ample cunoștințe despre topspin și backspin, deoarece ele sunt codificate într-un alt limbaj decât jargonul tenisistic, limbajul universal al emoțiilor împărtășite la scară universală, care nu are nevoie de comentatori și translatori pentru a fi accesibil tuturor.

Pentru Rafa, într-o măsură poate ceva mai covârșitoare decât pentru Roger, norocul de a fi definit în percepția publicului inclusiv prin raportare la un rival de calibru a venit și cu o parte de umbră. Creată la confluența trăirii sportului ca pe o sublimare a conflictului pe timp de pace și a incapacității de a accepta că valoarea se creează și prin diferență, nu doar prin imitație, ura venită din partea unei categorii de fani ai tenisului – căci aceasta este umbra la care făceam referire – a jucat încă de la bun început un rol deloc de neglijat în cariera lui Nadal.

f_Nadal_0528_m02

Foto: Federația Franceză de Tenis

Nu cred că există vreun alt jucător de tenis actual care să polarizeze spiritele, la nivel mondial, în asemenea măsură în care o face el și nu cred să fi perceput, în spațiul public, vreun exercițiu de haterism la fel de susținut și de complex precum cel care îl vizează. Indiferent de forma pe care o ia, fie că este vorba pur și simplu de injurii, de acuzații de dopaj, de ironizări ale gesturilor stupide pe care le face pe teren, indiferent de nivelul la care se manifestă, de la postări ale unor anonimi în mediile sociale până la programe de parodie îndoielnică la televiziune și declarații elucubrante ale unor foști demnitari, ura față de Nadal a fost, întotdeauna, prezentă, imposibil de ignorat și, mă tem, plină de semnificații. Doar că semnificațiile nu se leagă, de data aceasta, atât de obiectul ei, ci spune mai multe despre cât de departe suntem, per ansamblu, de un nivel acceptabil de civilizație și cât de ineficienți sunt gatekeeper-ii, adică acele persoane care ar trebui să stea de pază la porțile mediilor prin care informația se răspândește și dialogul se compune.

Revenind la noroc. Unul dintre mesajele postate pe Twitter în momentele care au urmat după ce Nadal și-a anunțat retragerea de la Roland Garros făcea referire la lipsa de noroc de care a avut parte Rafa în ceea ce privește accidentările, prin comparație, cu, ați ghicit, Federer. Ce ar fi fost capabil să realizeze Nadal dacă întreaga sa carieră nu ar fi fost o luptă cu accidentările? se întreba retoric autorul mesajului respectiv. Ei bine, nu o să știe nimeni niciodată câte Grand Slam-uri și-ar mai fi trecut în CV Rafa dacă nu ar fi fost genunchiul, încheieturile, spatele, apendicele. Nimeni nu o să știe dacă un parcurs lin din acest punct de vedere l-ar fi făcut mai competitiv sau, dimpotrivă, i-ar fi redus din foamea de victorii și de titluri. Lupta lui cu limitările de ordin fizic, voința lui de a reveni de fiecare dată după încă o avarie, refuzul de a accepta toate sfârșiturile care i-au fost prescrise fac parte din pachetul Rafa în aceeași măsură precum rivalitatea cu Federer, polarizarea opiniilor pe care stilul lui de joc o produce sau comportamentul de pămpălău fâstâcit în contexte care ies din rutina lui obișnuită.

În ziua în care Nadal împlinește o vârstă rotundă, acestea sunt elementele care vin cel mai rapid în minte atunci când este vorba de încercarea de a răspunde la întrebarea: ce reprezintă Rafa acum? Răspunsul, ca multe alte lucruri care au legătură cu el, se încăpățânează să se lase prins într-o formulă definitivă.  La 30 de ani, Rafa, oscilează între a fi o absență semnificativă și o prezență obsedantă pe scena mare a tenisului mondial. Dar cam așa au stat lucrurile cu el de când îl știm.

Prins mereu între opriri și porniri, heartbreak-uri și reveniri, ancorat la locul de întâlnire dintre adorație și ură, Rafa rămâne Rafa, chiar și la 30 de ani.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.