De fapt nu acesta a fost titlul pe care am vrut să îl dau acestui text. Inițial, el s-a numit altfel:

„Alas, poor Rafa”.

Imaginea pe care am văzut-o la sfârșitul meciului, cu Nadal, în tunelul de sub Arthur Ashe, îndreptându-se, cu umerii și cu capul plecate, către o destinație aparent necunoscută, o imagine a singurătății, a dezolării și a fragilității umane, mă dusese automat cu gândul la faimoasa replică care deschide faimosul monolog hamletian. Alas, poor Rafa, unde sunt vremurile în care erai însăși icoana stabilității, a încrederii și a invincibilității? Unde?

Ei bine, nu mai sunt. S-au întrerupt, cândva, la mijlocul anului trecut și întrerupte au rămas și nu are nici un sens să fac o nedreptate atât marelui bard, cât și marelui sportiv, punând două lucruri diferite în aceeași oală. Înfrângerea pe care Nadal a suferit-o în cinci seturi la Fabio Fognini este un eveniment major în lumea tenisului. Dar nu este o tragedie shakespeariană. Deci: Rafa, întrerupt.

La mijlocul setului trei, pe când Nadal conducea cu 3-1, am crezut sincer că nimic nu mai poate sta în calea unui deznodământ rapid, favorabil spaniolului. Fără să fie spectaculos, jocul lui avea consistență: servea bine, ținea sub control erorile neforțate, se impunea în raliuri, urca la fileu, îl împingea pe Fognini undeva la distanță în spatele terenului, într-o zonă în care acesta nu se putea aduna. Nu erau artificii, dar era bine. Chiar neașteptat de bine pentru un meci al lui Nadal din ultimul timp și mă gândeam, cu oarecare plăcere, după încă o noapte nedormită, jertfită tenisului, că este drăguț din partea lui Rafa că nu mai permite lucrurilor să se complice. Măcar de data asta.

Foto: USTA/Andrew OngApoi a început. Marea Alunecare. Fognini, care-și petrecuse majoritatea primelor două seturi scurmând după două-trei lovituri bune legate, s-a apucat să se ciorovăiască cu arbitrul pentru un challenge. A fost ca și cum italianul a dat pe gât, brusc, un pahar cu tărie, care l-a făcut să-și vâneze tot curajul risipit prin colțurile minții și să înhațe odată soarta partidei în propriile mâini. Brusc, Fabio, devenit un fel de Furiosa (a se consulta „Mad Max: Fury Road” dacă vreți să înțelegeți comparația), a părut că se cocoață într-un camion blindat, cu o cisternă plină de combustibil inepuizabil în spate, condus de o șoferiță letală și fără nici un scrupul, care nu știe nimic altceva decât că trebuie, trebuie cu orice preț să ajungă la destinație. Italianul, cu tricoul lui roșu ca focul și cu fața lui sculptată, s-a lipit de linia din spatele terenului și s-a apucat să treacă prin Rafa cu backhanduri impenetrabile, în lung de linie sau în diagonală, executate din săritură cu ușurința unui aruncător de cuțite. Când backhandurile nu erau letale, finaliza treaba cu forehanduri donw-the-line care fie pupăceau linia, fie aterizau la câțiva centimetri de ea. În teren. Constanța devenise al doilea nume al lui Fognini, iar voleurile lui imposibil de returnat, executate cu mână fină și cu ochi de vultur, trâmbițau reinventarea italianului în numele unui joc eficient și frumos de privit.

Mai văzusem acest joc, pe zgură, în toate cele trei întâlniri de anul acesta dintre Fognini și Rafa, dar mă întrebasem, așa cum s-au întrebat și alții, dacă Mr. Fogs va fi în stare să îl reînvie și pe hard. Well, nu numai că a fost în stare, dar l-a reînviat de o asemene manieră că Nadal nu a avut nici un răspuns. A nu se înțelege că Nadal nu s-a luptat. S-a luptat. Așa cum a spus după meci, s-a luptat până la final, având o „atitudine corectă”. A avut un break în față și în setul patru, iar la 4-3 în decisiv, condus fiind cu un break, s-a luptat ca un nebun, cu ghearele, cu colții, devenind, în această zbatere de proporții apocaliptice, la fel de hipnotizant de privit precum era în anii în care domina circuitul mondial. A și obținut acel rebreak, de altfel. Însă a contat mai puțin. În game-ul următor, pedepsit din nou de Fognini cu acele forehanduri fenomenale executate în lung de linie, din demivoleu, și-a cedat serviciul la 0. După încă un game, un meci în care Nadal condusese cu două seturi și un break în față se încheia. Dar nu în favoarea lui.

Nu avea cum să se termine altfel, în condițiile în care, de la mijlocul setului trei încolo, Fognini a lovit prin Rafa, pe lângă Rafa, în fața lui Rafa, în spatele lui Rafa, oriunde, în orice colț al terenului. În timp ce Rafa a lovit scurt, foarte scurt, din spate sau din foarte-foarte în spate, cu topspin leșinat, pe traiectorii predictibile. La conferința de presă de după meci, Nadal a insistat că nu a fost un meci pe care l-a pierdut el, ci un meci pe care Fabio l-a câștigat. Are dreptate. Fognini a jucat lights out. Dar nu e mai puțin adevărat că și Nadal a avut contribuția lui. De exemplu, serviciul doi al spaniolului, fragil ca o pânză de păianjen, lipsit de forță, dar și de plasament, a facilitat retur năucitor după retur năucitor al lui Fabio.

Am mai văzut acest scenariu, nu e nou. L-am văzut chiar la ultimul Grand Slam, la Wimbledon, în meciul cu Dustin Brown. Dar hard-ul nu e iarbă, iar Fognini nu e un neamț cu un joc atipic, specializat pe o suprafață pe care se joacă doar o lună pe an. Poate de aceea, undele de șoc ale înfrângerii lui Nadal de la US Open sunt mai semnificative. Poate de aceea, Rafa a părut așa de singur și de pierdut în acel tunel.

Fognini a fost net mai bun decât el și oricine caută alte explicații le caută în zadar. Cum de a ajuns Nadal în această situație și cum de a lăsat să îi scape, pentru prima dată în istoria participărilor lui la un Grand Slam, un meci în care a condus cu două seturi, este, mă tem, o discuție complicată și cu destul de multe răspunsuri posibile. Ceea ce pot spune cu siguranță este că toți marker-ii negativi pe care i-am văzut anul acesta în jocul lui Nadal au fost acolo și i-au scufundat corabia: lipsa de constanță pe forehand, serviciul doi în care nu poate să aibă încredere, tendința de a se retrage și mai mult în spate când lucrurile devin complicate, felul în care face yo-yo, glisând incontrolabil de la o agresivitate bună, calculată, la o defensivă rea, dezlânată. Și, nu în ultimul rând, abordarea cu teamă a game-urilor care se succed imediat după ce realizează un break, precum și a game-urilor în care servește pentru set.

În toată această dificilă înfrângere, Rafa a găsit totuși punctele pozitive, cel mai important fiind că „mintea mea mi-a permis să lupt până la sfârșit, așa cum am făcut-o pe tot parcursul carierei mele. Uneori, pe parcursul acestui an, nu am putut să fac asta. Cred că am acum o bază bună. Cum am spus, partea bună este că nu joc meciuri îngrozitoare cum s-a întâmpalt la începutul sezonului. Când pierd, pierd pentru că adversarii mă bat, nu pentru că am pierdut eu meciul așa cum s-a întâmplat de multe ori la începutul acestui sezon.”

Rafa vorbește așadar de o evoluție și cred că nimeni nu-l poate contrazice, căci nimeni nu știe mai bine decât el ce se petrece. Dar senzația pe care mi-a dat-o și în partida cu Fognini, la fel ca și în altele pierdute similar anul acesta, a fost că el a lăsat meciul să îi scape din cauza incapacității de a-și ridica jocul atunci când adversarul și l-a ridicat pe al lui. Că, deși se zbate să apese și el pe pedala de accelerație, așa cum s-a întâmplat în game-ul opt din decisivul acestui meci, pur și simplu nu mai are pe ce apăsa, pentru că pedala de accelerație este deja la podea. Și nu numai într-un punct sau două, ci pe perioade mai extinse de timp.

Nu îmi pot imagina care este cauza acestei pierderi a vitezei cinci, șase, șapte, opt. Judecând după discursul pe care l-a avut săptămâna aceasta, inclusiv după Fognini-gate, Nadal insistă că totul ține de jocul interior și că relaxarea, sau lipsa ei, este responsabilă pentru această situație nouă din cariera lui, dar că este pe calea cea bună spre a găsi o rezolvare. Din nou, greu de contrazis ce spune el. Însă, în conferința de presă de după partida din turul doi, un cuvânt pe care l-a folosit mi-a atras atenția. Pasiune. A spus că, dacă muncește cu pasiune, atunci crede că are șanse să revină la un nivel înalt. De ce ar spune așa ceva? Nadal vorbește de obicei despre nevoia de a munci din greu, de a face lucrurile corecte. Dar nu prea des despre pasiune. Pasiunea a fost dintotdeauna de la sine înțeleasă în ceea ce-l privește. Dar faza e că, uitându-mă la el, în timpul meciurilor din acest an, au fost multe momente în care i-am surprins în expresii un ceva pe care nu pot să-l definesc, dar care seamănă foarte mult cu ceea ce rămâne atunci când, așa cum spunea un mare scriitor într-un roman la fel de mare, s-a scurs tot parfumul pasiunii „într-o operațiune de demolare totală”.

Foto: USTA/Andrew OngPoate că pasiunea lui Rafa față de ceea ce face s-a scurs. N-ar fi deloc de neînțeles, după zece ani în care probabil că a trăit mai mult decât trăiesc alți oameni într-o sută. Sau poate că văd eu lucruri, așa cum facem de multe ori când ceea ce se întâmplă ne scapă înțelegerii.

Sigur este că, după o decadă de tenis, acesta este primul an în care Nadal nu câștigă nici un turneu de Grand Slam. Cu două luni în urmă, încheiam cronica meciului pe care el îl pierdea la Wimbledon cu întrebarea: care mai este, acum, locul lui Rafa în tenisul mondial? Nu locul în istoria sportului, acela este asigurat de mult și este cel pe care îl știm, acolo, incredibil de sus, lângă Federer și Sampras. Dar care este locul lui acum și în viitorul apropiat? Va reveni la o formă mai bună? Se va reinventa? Se va scufunda mai jos? Se va menține pe această linie?

În tunelul acela, Rafa părea extrem de singur și de fragil. Domnul Revenirilor Incredibile a fost întrerupt. A devenit Domnul Înfrângerilor Incredibile. Dar poate că această Poveste Incredibilă a lui Rafa, care a început acum zece ani și continuă încă, deși cu o turnură nouă, ne poate servi pentru a ne reaminti că suntem totuși cu toții umani. Și, de aceea, nespus de fragili.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

3 Responses

  1. Mihai

    Cred ca sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le-am vazut scrise despre Fabio Fognini. Probabil ca ar starni invidia oricarui jucator de tenis, fie el profesionist sau numai entuziast.

    Daca este un an prost pentru Rafa, atunci acesta este. Daca este o sansa pentru Rafa, atunci putem privi cum astazi Federer zburda pe terenuri, printre jucatori de tot felul si ne aducem aminte cum, cu ceva timp in urma, i se pregateau funeraliile. Felicitari pentru articol.

    Răspunde
    • Codrut

      Mi-am adus aminte si de Toni Nadal, in 2013, cand il inmormanta pe Federer la o emisiune a lui Mats…

      Răspunde

Leave a Reply

Your email address will not be published.