S-a terminat visul unei nopți de vară la Australian Open, iar Federer a ieșit câștigător. În cinci seturi, după ce în decisiv a fost condus cu 3-1 de un Nadal care nu a putut să își păstreze avantajul unui break.

Reușita lui Roger este memorabilă. Nu numai prin ceea ce semnifică ea, al 18-lea titlu de Grand Slam din cariera elvețianului, ci prin maniera în care ea a fost izbândită: venindu-i de hac, la 35 de ani, celui mai dificil adversar pe care l-a avut vreodată. Este pur și simplu scenariul perfect, iar dacă lui Roger nu-i va mai fi dat să câștige vreun alt turneu din această categorie (idee care acum pare foarte puțin probabilă), atunci el poate sta pe steaua lui cea luminoasă cât se poate de liniștit. După ani de zbateri cu Nadal în Grand Slam-uri, zeii tenisului i-au permis lui Federer să întoarcă, dacă nu în cifre, măcar în feeling, această rivalitate. În urma finalei de la Australian Open, elvețianul poate să respire cu ușurare și să-(și) spună: Rafa doesn’t own me anymore.

Nu știu dacă va ajunge să spună, într-adevăr, chestia asta cu voce tare, în conferințe de presă sau interviuri. În discursul pe care l-a avut atunci când i-a fost înmânat trofeul, a ales să meargă pe ideea că meciul nu a avut câștigător, dar egalitatea fiind imposibilă, a trebuit să fie el. Cuvintele lui, despre care sunt sigură că au fost sută la sută sincere, au rezumat perfect sentimentul global care a înconjurat această finală. Ne-am bucurat de Federer, ne-am bucurat de Nadal, ne-am bucurat de ei împreună, de electricitatea pe care ei o emit ori de câte ori se află de o parte și de alta a fileului.

La sfârșit, după ce meciul în sine s-a terminat, ne-am bucurat, așa cum se întâmplă de mulți, mulți ani, de calitatea lor umană. Nu sunt prea multe conjuncturile în care să îl auzi pe câștigător spunând că s-ar fi bucurat chiar dacă ar fi pierdut și îndemnându-și oponentul să continue să facă ceea ce face pentru că, altfel, toată lumea are de pierdut. Vorbe de duh, pe care e cam greu să le imaginezi în alte sporturi, în alte competiții și care ne-au făcut să răsuflăm ușurați. Trecută prin ciurul și dârmonul a 35 de meciuri, părând un fruct interzis în ultimii ani, rivalitatea Federer-Nadal rămâne o delicatesă, al cărei gust special vine din aceleași ingrediente: bun simț, minte deschisă în fața diferențelor și mult respect pentru munca celuilalt.

Iar aici aș vrea să închei cu simțirea și să mai las și rațiunea să vorbească. Dincolo de Rafa plus Roger egal win/win, în orice timp și-n orice loc, finala de la Australian Open are un câștigător. „Roger a meritat să câștige un pic mai mult decât mine”, a declarat Nadal în fața audienței de pe Rod Laver atunci când a primit trofeul pentru runner-up, și, ca de obicei, a pus punctul pe „i”, mascând o judecată foarte solidă în spatele unei fraze care poate părea un truism. Într-o finală care, din motive de miză, s-a simțit mai epică decât a fost ea în realitate, Roger Federer s-a ținut un pic mai bine în picioare pe valul momentum-ului.

A servit mai bine, atunci când a avut nevoie. A câștigat în momentele cheie, acestea fiind în principal primul set și game-ul de debut al setului trei, probabil game-ul cel mai important din întregul meci. A revenit, aducând cu sine toate bunurile din dotare – ași, forehand precis, backhand fâșneț – atunci când a contat cel mai mult, la 1-3 în setul decisiv. A fost, dintre cei doi, omul care a folosit cel mai bine trecutul în favoarea sa, transformându-și reverul din principalul punct nevralgic în fața lui Nadal într-o armă de atac pe care a folosit-o cu mult succes pentru a-l prinde pe acesta pe picior greșit. Lupta forehandurilor a fost câștigată, și aceea, tot de Federer. În fața delicateselor pe forehand trimise de Rafa când și când în terenul advers, faine ce-i drept, însă insuficiente, forehandul lui Roger a făcut ravagii. În fine, spre deosebire de finalele precedente pierdute de Federer la Nadal, el a fost de data asta, și aici cred că s-a făcut cel mai mult diferența, cel mai răbdător și mai lucid. Ilustrata perfectă pentru această situație o reprezintă, din nou, acel game de debut al setului trei în care Federer a avut luciditatea și răbdarea de a servi trei ași exact la fel.

De partea cealaltă, în ciuda upgrade-urilor la serviciu pe care le-a făcut și despre care s-a vorbit destul în aceste două săptămâni, Rafa a căzut în mreaja propriului său trecut glorios în confruntările cu Federer. După ce a revenit de la 1-2 la seturi și a obținut un break în decisiv, Nadal a părut să creadă că poate să ducă la bun sfârșit meciul jucând the old way, pisându-și ilustrul rival pe rever până acesta avea să se demonteze total, demoralizându-l pe Federer atât de tare încât tot jocul elvețianului să o ia la vale ca un castel de cărți. Nu s-a întâmplat, iar Nadal, cu toată legendara lui pasiune pentru jocul sub presiune, nu a mai găsit, la 3-4 în ultimul set, nici un răspuns în fața unui Federer remontat.

Nu întâmplător, cred, expresia lui Nadal în timpul ceremoniei de premiere, a fost una dintre cele mai înnegurate pe care am văzut-o la el vreodată. Nici măcar după finala pierdută dramatic la Djokovic în 2012, nici după cea pe care a pierdut-o, accidentat fiind, la Wawrinka, în 2014, nu l-am văzut cu o asemenea mină. Nici măcar zâmbetele care i-au apărut pe față în urma glumei pe care a făcut-o cu referire la trofeul runner-up-ului nu au reușit să îi șteargă sută la sută negureala de pe față. Spre deosebire de celelalte două finale, la care nu întâmplător a făcut referire, Nadal are mult mai multe să-și reproșeze acum. În afară de lipsa de reacție la schimbările aduse de Federer  și în afara lipsei de intensitate din propriul joc, pentru care probabil meciul cu Dimitrov este întrucâtva responsabil, Rafa a jucat previzibil, iar asta l-a costat. Probabil că cel mai mare cost nu este Grand Slam-ul 15, ci încă un bastion pierdut din multele cedate de el în ultimii ani, anume ascendentul moral cu care intra în fiecare meci jucat cu Federer.

Înainte ca meciul să înceapă, am dat peste un citat care suna cam așa: „Niciodată să nu rămâi prizonierul propriului tău trecut. Acesta a fost doar o lecție, nu o închisoare pe viață”. Pe măsură ce finala de la Melbourne se desfășura, am avut impresia că Federer a venit cu toate lecțiile învățate din trecutul lui comun cu Nadal, în timp ce acesta din urmă a devenit prizonierul propriului său trecut glorios în fața lui Federer.

Cum rămâne, însă, cu Fedal, după Australian Open 2017? Ei bine, simțirea și rațiunea spun același lucru. Fedalul a rămas la fel. Și totuși nu.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.