Dacă spun că nu mai este altul ca el, cad în patima clișeelor penibile. Dacă spun că nu mai este ce-a fost, cad în extrema gândirilor prăpăstioase.

Așa m-am perpelit o zi întreagă, întrebându-mă cum să încep textul pe care aveam de gând să-l scriu despre Roger Federer de ziua lui. Elvețianul împlinește în acest an, ca și marele său rival, o vârstă rotundă, și să scrii despre el este o treabă cât se poate de complicată.

Comparațiile inspirate din artă sunt de mult timp atașate de numele lui. Fie că este vorba de balet, fie că este vorba de literatură, fie că este vorba de muzică, Roger și stilul său de joc au inspirat întotdeauna o reverență asemănătoare celei produse de marile opere ale omenirii. Pe de altă parte, dornic să demonstreze că există viață plină de succes în tenisul profesionist masculin și după 30 de ani, Federer a ajuns, în ultimii ani, să determine lumea să vorbească despre el în termeni puțin schimbați: de la o operă desăvârșită, elvețianul a devenit o operă în progres. Ajustându-se la provocările lansate de noua generație, inventând lovituri, răsărind din oceanul tenisului defensiv cu soluții pentru tenisul ofensiv, el continuă să își sculpteze statura de jucător de tenis cu fervoarea unui cavaler medieval care, an de an, merge la turniruri, îmboldit de dragostea romantică pentru domnița din turn. Domnița fiind, în cazul său, chiar job-ul pe care îl face.

„Indiferent că iese victorios sau pierde, Federer aduce la fel de mult spectacol, dramă, bucurie și durere pentru publicul de pe Central, precum a făcut-o orice alt jucător în istoria de 96 de ani a acestei arene”, comenta Steve Tignor de la tennis.com, în încheierea articolului pe care îl dedica celui mai recent turnir la care a participat Roger: semifinala jucată – și pierdută de elvețian, după ce a condus cu 2-1 la seturi – la Milos Raonic, la Wimbledon 2016. Spectacol, dramă, bucurie și durere este o suită de cuvinte care mi-a rămas în minte pentru că nici nu putea să existe o altă descriere mai bună pentru ce s-a întâmplat în acel moment.

Foto: AELTC/Eddie Keogh

O ipostază iconică: Roger Federer la serviciu. Foto: AELTC/Eddie Keogh.

Federer venea după un turneu extrem de propice. Novak Djokovic, care s-a insinuat, după 2013, în viața competitivă a lui Roger, ca un rival imposibil de dovedit în turneele de Grand Slam, fusese eliminat, în mod surprinzător, în turul trei de Sam Querrey. Valul de bine pe care făcea surf Roger la Londra începuse încă din primele tururi, unul dintre jaloane fiind meciul cu Cenușăreasa Wimbledonului, numărul 772 mondial, Marcus Willis. În timpul și înaintea partidei cu acesta, elvețianul și-a arătat clasa, jucându-și cu amuzament, degajare și entuziasm rolul în care era inevitabil să fie distribuit: acela de prinț al tenisului mondial, plin de succes și în mare formă, care trebuie să împartă temporar scena cu un neica nimeni, devorator de mâncare fast food și de halbe de bere.

Valul a devenit și mai mare în momentul în care Federer a revenit în sferturile cu Marin Cilic, după ce a fost condus cu 2-0 la seturi, executând o evadare miraculoasă, într-un meci de o frumusețe teribilă, la sfârșitul căruia s-a declarat „extatic” și care i-a permis să își ia revanșa pentru înfrângerea fără drept de apel suferită în fața croatului în semifinala de la US Open 2014. Cu câteva săptămâni înainte ca Roger să-și serbeze 35 de ani, victoria lui cu Cilic a entuziasmat o lume întreagă, atât pe motiv de calitate a tenisului jucat de el, dar și pe motiv de fitness fizic și mental arătat de deținătorul a 17 titluri de Grand Slam. După un sezon foarte slab, în care mai mult a fost accidentat decât a jucat, Maestrul renăștea în tiparul „nici un altul ca el”, iar Grand Slam-ul cu numărul 18 părea o posibilitate mai reală ca oricând din 2012 încoace.

Însă Federer a căzut. Conducând cu 2-1 la seturi în semifinala cu Milos Raonic, Roger s-a împiedicat și s-a accidentat la genunchiul stâng. Semnificația acelui moment a depășit contextul meciului în sine – întors până la urmă de către canadian – și a fost surprinsă cel mai bine de un articol scris în The Guardian.

„Nimeni nu era în stare să-și amintească de Federer pierzându-și echilibrul astfel, în special nu în fața audienței uluite de pe Centralul de la Wimbledon. Răspunsul la ceva atât de comun și de simplu precum o căzătură a fost un șoc total”, declara autorul articolului cu pricina, care punea în balanță această versiune a elvețianului cu cea a Domnului Perfect, văzută cu doar două zile în urmă, la un antrenament al lui Roger, realizat pe terenul 19 de la Wimbledon, înainte de meciul cu Cilic: „Federer se plimba lejer pe baseline, exersându-și serviciul, apoi a început să exerseze returul de rever. Nu a ratat nici unul și abia dacă scotea vreun sunet în timp ce se mișca, părând să plutească pe iarbă, cu un joc de picioare elegant și grațios. Nu îl tulbura deloc că vreo câteva duzine de oameni, aflați într-o stare de reverie tăcută, îl priveau antrenându-se”.

Foto: AELTC/Florian Eisele.

O ipostază mai puțin familiară: Roger Federer căzut pe iarba de la Wimbledon. Foto: AELTC/Florian Eisele.

Concluzia jurnalistului, dulce-amară, era formulată astfel: „Se întâmplă tuturor [să aibă un eșec], dar atunci când se întâmplă celor mai buni dintre noi, este mai tulburător, pentru că ne reamintește de propria noastră failibilitate. [..] cea mai fină estompare a aurei unui sportiv are un efect umanizant, dar reușește în același timp să fie surprinzător de tulburătoare, îndepărtând un strat de iluzie. Dacă Federer poate să cadă, atunci pot să cad și eu”. Făcând referire la păcatul în care mai vrând, mai nevrând picăm cu toții – acela de a ne transforma sportivii preferați în super-eroi – concluzia de mai sus spune, într-un mod elegant, același lucru pe care alții, mai puțin interesați de eleganță, îl rostesc într-un mod mai brutal: Federer  nu mai e ce a fost.

Iar adevărul e că nu, nu mai e. După anul de cumpănă 2013, în care, hărțuit de dureri de spate, nu a câștigat nici un titlu de Grand Slam, fiind eliminat surprinzător de la Wimbledon, în turul doi, de Sergiy Stakhovsky, și de la US Open, în optimi, de Tommy Robredo, Federer a pus piciorul în pragul celor care i-au cerut retragerea. Roger și-a asumat, uneori spre disperarea fanilor devotați imaginii jucătorului perfect, sarcina deloc ușoară de a deveni o operă în progres – imperfectă, dar perfectibilă.

Progresul – la care au pus umărul chiar și legende precum Edberg – a generat uneori momente greu de digerat, alteori unele de încântare absolută. Apogeul acestui joc de-a susul și de-a josul a fost probabil atins la finalul lui 2014. Nevoit să se retragă, din cauza unei accidentări la spate, din finala Turneului Campionilor de la Londra, pe care trebuia să o joace cu Novak Djokovic, Federer a făcut echipă cu Wawrinka (la doar câteva zile după o dispută mult mediatizată, care îl implicase pe Stan, pe Roger și pe soția lui, Mirka) pentru a-și trece în palmares unul dintre puținele trofee care îi scăpase până în acel moment: Cupa Davis.

Același progres l-a dus pe Federer în ultimii trei ani, în trei finale de Grand Slam, două la Wimbledon, în 2014 și 2015, una la US Open, în 2015. Toate trei au fost pierdute la Novak Djokovic. De altfel, rivalitatea cu Nole a părut să înlocuiască și să eclipseze, în acești ani, marea rivalitate a elvețianului cu Rafael Nadal. În timp ce, în ultimii trei ani, Federer s-a văzut extrem de rar cu Rafa, o dată în 2015 (Basel, finală câștigată în 3 seturi) și o dată în 2014 (Australian Open, semifinală pierdută în 3 seturi), meciurile cu Nole, dese și întinse pe tot parcursul anului, au devenit prilej de tenis de calitate și de suspans mereu reînnoit, rezumat în întrebarea: îl mai poate bate Federer pe Djokovic?

Răspunsul a rămas același și în 2014, și în 2015, și în 2016. Da, poate, atâta vreme cât nu e vorba de turnee de Grand Slam. Acolo, sârbul a rămas de neclintit și s-a proptit ca o stâncă în fața dorinței acerbe a publicului de a-l vedea pe Federer ridicând deasupra capului GS-ul no. 18. În  schimb, în celelalte turnee, inclusiv în cele de Masters 1000, Roger a reușit să se reafirme drept singurul rival adevărat al lui Djokovic din 2014 încoace, înregistrând victorii entuziasmante, cum a fost cea din grupe, la Londra, anul trecut, sau cea de la Shanghai, din 2014.

Foto: AELTC/Joel Marklund.

Dragostea pentru tenis, rămasă intactă la cei 35 de ani ai lui Roger Federer. Foto: AELTC/Joel Marklund. 08 July 2016

Jocul de-a șoarecul și pisica pe care l-au executat Federer și Djokovic de trei ani încoace a dat nu numai o față nouă rivalității lor, dar a făcut să se nască și o nouă întrebare, care ronțăie, încet, dar sigur, la temelia unui fapt care părea de necontestat până de curând: statutul lui Federer drept cel mai mare jucător al tuturor timpurilor, statut sprijinit solid pe numărul de titluri de Grand Slam deținute de el. Grație unei forme de invidiat, susținută în mod constant în ultimii trei ani, Nole a ajuns azi la impresionantul număr de 12 astfel de titluri. Voci – mai puțin sau mai mult avizate – au ajuns să întrebe dacă, în aceste condiții, nu cumva galoanele de GOAT nu vor sări de pe umerii lui Federer pe umerii sârbului într-un viitor apropiat. Deocamdată, conform unei statistici date de ATP, Djokovic l-a ajuns din urmă pe Federer în ceea ce privește „Titlurile Mari”, categorie care include trofeele de Grand Slam, cele obținute în World Tour Finals și în turneele de Masters 1000. Ambii se laudă acum cu 47 de astfel de titluri. În scorul întâlnirilor directe, sârbul conduce marginal, cu 23 la 22.

Doar în acest context larg, căzătura lui Federer din semifinala de la Wimbledon cu Milos Raonic poate fi înțeleasă la adevărata sa magnitudine. Absența lui Djokovic din etapele finale ale turneului a fost o oportunitate imensă pentru Roger. Elvețianul a ratat-o. La fel cum a ratat Jocurile Olimpice de la Rio, care se desfășoară chiar în acest moment și care au figurat pe agenda lui de priorități absolute pentru 2016. Anunțul postat de el pe Facebook, prin care spunea că își ia liber restul acestui sezon, pentru a se putea reface la genunchi, a fost la fel de șocant precum căzătura de la Wimbledon.

În ciuda mesajului ne-echivoc referitor la reîntoarcere inclus de Federer în postarea sa („Sunt la fel de motivat ca întotdeauna și am intenția de a-mi investi întreaga energie pentru a mă reîntoarce puternic, sănătos și într-o formă care să îmi permită să joc tenis de atac în 2017”.), subiectul „este acesta sfârșitul?” a fost reînviat de fani și de presă. Când va reveni, în ianuarie 2017, Federer va fi cu siguranță în afara top 10, fapt nemaivăzut din 2002, când se plasa pe locul 13 mondial. Cel mai probabil, va ajunge undeva în jurul locului 16.

Dar, dincolo de aspectul sentimental al ieșirii sale din top 10, adevărata întrebare rămâne alta. Formulată în cuvintele lui Steve Tignor, aceasta este: „Chiar dacă va mai juca timp de `câțiva ani`, ce șanse sunt ca el să concureze pentru al 18-lea titlu de Grand Slam?”. Răspunsul dat de jurnalistul american? „Nici un jucător de la Ken Rosewall încoace, din anii 1970 adică, nu a câștigat un astfel de titlu după vârsta de 32 de ani. Pe de altă parte, abandonând cel mai dificil sezon al carierei sale, Federer ar trebui să fie mai proaspăt, din punct de vedere mental și fizic, în 2017. Fanii ar trebui să aibă așteptări mai mici de la el atunci când se va întoarce, dar să îi aprecieze prezența mai mult”.

Cred că este o concluzie cât se poate de potrivită. Din 2012 încoace, jucătorul cu cele mai multe titluri de Grand Slam, nu a mai reușit să câștige nici un trofeu de o asemenea anvergură. Din acest punct de vedere, Federer nu mai este ce a fost. Însă, în egală măsură, în ultimii trei ani, Federer a devenit mult mai mult decât Mr. Perfect. La 35 de ani, el ne reamintește că, oricât de clișeistic ar suna, vârsta nu este un număr, ci este devenire. Desigur, nu este singura mare personalitate care își pune la bătaie imaginea propriei perfecțiuni în numele iubirii față de meseria sa. Însă doar câțiva oameni mari au acest curaj. Din acest punct de vedere, puțini sunt cei ca Roger Federer.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.