Ziua 2 de la Roland Garros a stat sub două semne: semnul ploii şi semnul controversei legate de faptul că Nadal a jucat pe Lenglen primul său meci de la Paris în acest an. Două nume mari au părăsit competiţia, Kei Nishikori şi Stanislas Wawrinka, primul învins de Klizan, al doilea de Garcia-Lopez.

Sub semnul ploii

Prognoza pentru ziua 2 la Roland Garros a fost una cu ploaie. Jucătorii au ştiut acest lucru şi fiecare a încercat, cât a putut mai bine, să negocieze această situaţie. Meciurile care au fost programate ultimele, printre care şi cel al Soranei Cîrstea, au fost anulate.

Prima care a deschis ostilităţile astăzi a fost Maria Sharapova, programată să joace de la 11, ora locală, pe Chatrier. Maria, îmbrăcată într-o rochie roz, garnisită cu pantalonaşi portocalii, care o făcea să arate ca o apariţie din alt film, pe fundalul cenuşiu leşios al cerului de la Paris, nu a stat foarte mult pe gânduri şi s-a apucat de treabă, conştientă fiind că este esenţial să termine cât mai repede înainte de a veni ploaia. Colţuri, unghiuri, voleu de forehand. Iar colţuri, iar unghiuri. Iar voleu de forehand. Decibeli. Eficienţă maximă. Pervak, adversara ei, nu a reuşit să câştige decât trei game-uri, într-un meci care a durat cu un minut peste o oră.

Dincolo de hotărârea de a termina repede meciul, cu care a fost evident că a intrat pe teren, mi-a plăcut foarte mult la Maria astăzi răspunsul pe care l-a dat jurnaliştilor referitor la posibilul meci cu Serena din sferturi. „E dificil să te gândeşti la acel meci în perspectivă atunci când trebuie să joci alte trei meciuri până atunci. Evident că multă lume anticipează cu plăcere momentele când jucăm uneia împotriva celeilalte. Dar în multe feluri nu contează dacă asta se întâmplă în optimi, sferturi, semifinale sau finală. Există un singur campion la orice turneu. Totul se rezumă la persoana care izbândeşte. Acum nu mă preocupă asta”.

Prea mulţi şi prea des o critică pe Sharapova ba pentru jocul în doar două dimensiuni, ba pentru înclinaţia ei către afaceri, ba pentru că este doar o femeie frumoasă şi-atât, ba că este cu nasul pe sus. Ceea ce se uită prea des este că Maria are, înnăscut, calităţile unei campioane. Iar ceea ce îi desparte pe campioni de noi restul este, printre altele, capabilitatea de a rămâne ancoraţi în concret, de a avea o perspectivă lucidă, pe termen scurt, atunci când ceilalţi tind să îşi piardă capul şi să vadă tocmai hăăăăăt, departe în zare. Iar faptul că rusoaica ne-a adus tuturor aminte azi să ne vedem de meciurile din turul unu şi să lăsăm visatul cu ochii deschişi la sferturi este un reminder perfect al acestei calităţi pe care şi ea, ca toţi marii campioni, o posedă. Data viitoare când mai strâmbăm din nas că Maria nu sau că Maria doar, ar fi poate bine să ne amintim înainte de asta.

Vorbind de marii campioni. Nole nu a scăpat aşa de uşor de ploaie precum Sharapova. Meciul lui cu Souza, pe care sârbul l-a câştigat cu 61 62 64, a fost întrerupt de două ori. În timpul celui de-a doua pauze, care a durat zece minute şi în care jucătorii n-au părăsit terenul, Djokovic a fost protagonistul unuia dintre cele mai simpatice, dacă nu cel mai simpatic, moment „să râdem cu Nole”. Totul a început cu Djokovic aşezat pe bancă, copilul de mingi care îi ţinea umbrela, ca de obicei, o cameră de vederi care nu se dezlipea de chipul sârbului şi care transmitea imagini pe ecranele gigante de pe Chatrier.

Djokovic a început întâi să facă cu ochiul. Apoi să zâmbească. Apoi, cu privirile tuturor aţintite asupra lui, l-a invitat pe copilul de mingi să ia loc lângă el pe bancă. Invitaţia fiind acceptată, a făcut schimb cu puştiul. A preluat el mânerul umbrelei, iar puştiului i-a dat să ţină racheta sa. A început să vorbească cu el. Într-un final, i-a înmânat o sticlă de apă şi a dat noroc cu el.

Djokovic and the Ball Boy 1

„Am făcut puţină conversaţie”, a răspuns Nole la întrebarea: „Despre ce aţi vorbit”? „Este jucător de tenis, aşa că l-am întrebat cât de mult joacă şi cum se distrează ca şi copil de mingi. A fost drăguţ, distractiv, ceva neobişnuit pentru un Grand Slam. Dar am aşteptat cam 10 minute în ploaie, aşa că am simţit că trebuie să fac ceva şi să-mi fac un nou prieten (zâmbeşte). A acceptat oferta de a sta jos, ceea ce nu am crezut că va face. Dar a făcut-o. Deci e un băieţel foarte spontan şi sper să îl revăd la următorul meu meci”.

Nu la fel de fun a fost Novak atunci când a vorbit despre condiţiile în care a jucat. „Sunt condiţii foarte grele. Terenul nu este atât de bun, într-o condiţie bună în acest moment. Dar, luând în considerarea cantitatea de ploaie care a căzut în ultimele patru ori cinci zile, nu este uşor pentru personal să menţină terenul într-o stare adecvată. Fac tot ce le stă în putinţă. Opinia mea este că au fost astăzi câteva dăţi când ar fi trebuit să acopere terenul mai devreme. Cred că arbitrul de scaun ar fi trebuit să ia o decizie mai devreme să ne scoată de pe teren şi să îl acopere”.

Sârbul a mai spus şi că este mulţumit de jocul său, în ciuda faptului că şi-a pierdut serviciul de trei ori. Ceea ce mă frapează la Nole, cumva în continuarea concluziilor pe care le scriam în urma victoriei lui de la Roma, este uşurătatea (alt cuvânt mai bun n-am găsit) asta nouă pe care pluteşte ca pe un norişor. Nu mai este încrâncenat: resurgenţa lui „Nole care face glume frumoase” în faza cu copilul de mingi este încă o dovadă. Pierde cu uşurinţă game-uri pe care nu are nici un motiv să le piardă. Dar le câştigă înapoi tot cu uşurinţă. Are nişte execuţii de o lejeritate uluitoare. Este zen. Şi este bleu. Mă rog, tricoul lui este bleu. O schimbare binevenită, după pijamalele alea gri în care furnizorul de echipament l-a îmbrăcat până acum. Este cu siguranţă un alt fel de Nole. Şi e foarte interesant de văzut ce va face la Roland Garros acest nou Nole.

Sub semnul controversei

De ce? De ce joacă Nadal pe Lenglen primul său meci la Roland Garros? Aşa de tare şi de des a fost pusă întrebarea în ultimele 24 de ore, atât de mare a fost spectrul celor care au pus această întrebare, atât de mult s-a implicat mass media, încât Roland Garros-ul a trebuit să iasă cu o explicaţie. Sau mai multe.

Mai întâi, însă, câteva vorbe despre cum a decurs descinderea lui Rafa în rândul muritorilor de rând de pe Lenglen. În primul rând, bleumania a dat şi-n Rafa. Tricoul este bleu, aşijderea adidaşii. Este poate cea mai reuşită culoare a unui outfit al lui din ultimele douăsprezece luni, dar nu vreau să mă gândesc cum se va vedea finala, în eventualitate în care în ea vor accede Rafa şi Nole. The blue brothers.

Trecând la lucruri mai serioase. Nadal şi-a serbat venirea timpurie pe Lenglen cu multă patiserie. A servit doi covrigi din trei seturi, iar adversarului, americanul Ginepri, i-a lăsat doar trei game-uri: 60 63 60. Meciul a început cu Rafa arătând foarte serios şi cu Toni de-a dreptul încruntat. Setul întâi, desfăşurat în faţa unei arene Lenglen pline ochi a fost ceva de genul: Rafa, Rafa, forehand în cross court, forehand în lung de linie, Rafa, Rafa, Rafa.

De-abia în setul doi, la 2-1 pentru Ginepri, Nadal a avut de înfruntat un punct de break pe serviciul său. L-a salvat, dar nivelul său scăzuse, aşa cum se întâmplă adeseori, în ultimul timp, după primul set, iar aşa Ginepri a izbutit să mai puncteze două game-uri.

În setul trei s-au întâmplat, în ciuda evoluţiei scorului, patru lucruri memorabile. Primul: la 2-0, 40-15 pentru Rafa, Ginepri a căzut rău de tot, cu faţa în zgură, atât de rău că Nadal a venit la fileu să-l întrebe dacă e ok. Al doilea: a ieşit soarele. Al treilea: s-a jucat punctul meciului. Al patrulea: Rafa a râs în timp ce juca punctul. Ultimele două s-au întâmplat la 4-0, 30-0 pentru Rafa, când după un raliu lung, spaniolul a încercat să-l paseze pe Ginepri, acesta a agăţat mingea şi a executat voleul, iar Rafa s-a apucat să alerge tocmai din spatele terenului pentru a împinge mingea înapoi peste fileu, la adversar. Şi, în plină alergare, râdea. Punctul s-a terminat cu publicul în picioare şi cu preşedintele Federaţiei Franceze de Tenis, domnul Gachassin, aplaudând frenetic. Da, genul acesta de meci, care s-a terminat în acest fel a fost prima partidă jucată de Rafa. Pe Suzanne Lenglen.

Iar cu asta am revenit la marea controversă. Spuneam că scânteile aprinse ieri seară de decizia referitoare la Nadal – Lenglen au fost aşa de mari, că totul a ameninţat să se transforme într-o vâlvătaie deloc plăcută pentru un Grand Slam care are şi-aşa destul de multe probleme cu ploaia, încât să se mai încurce şi cu focul.

Aşa că pe site-ul oficial al turneului a apărut un articol, intitulat „Nadal pe Suzanne Lenglen – şoc sau… nu”, care a încercat să explice argumentele care au dus la situaţia ce a generat controversa.

TENNIS - INTERNATIONAUX DE FRANCE 2014

Aşadar, de ce nu este un şoc ceea ce s-a întâmplat? Argumentul 1: Nu există la Roland Garros o tradiţie care să spună pe ce teren trebuie să joace campionul care deţine trofeul.

„Să nu se confunde situaţia cu cea de la Wimbledon, să spunem, unde campionului din anul precedent i se acordă onoarea de a juca primul pe terenul central în prima zi a turneului. Dar la Roland Garros? Nu. Deci fără astfel de tradiţii, nu poate fi vorba de lipsă de respect, prin urmare nu poate fi vorba de un şoc. Meh.” Este, din punctul meu de vedere, un argument valabil. Dacă nu există o regulă scrisă, ci doar un sentiment general că aşa ar trebui să se întâmple, atunci de fapt nu există jaloane istorice după care să putem judeca. De aceea Wimbledon e Wimbledon, iar Roland Garros nu e Wimbledon.

Mai departe.

Argumentul 2: spectatorilor de pe Lenglen nu le trebuie refuzat dreptul de a-i vedea pe cei mai buni jucători. Din nou, argumentul mi se pare unul foarte bun, doar că el nu ţine în acest context. Se ştie că cei mai buni jucători oricum trec pe Lenglen. Aici nu este vorba despre Rafael Nadal care nu a pus şi nu avea să pună vreodată piciorul pe această arenă, aici este vorba de momentul în care a fost programat. Primul meci al spaniolului la Paris.

Argumentul 3: a juca pe Lenglen cu greu poate fi interpretată drept o insultă. „Este un teren minunat, care îşi celebrează în 2014 a 20-a aniversare şi are o capacitate de peste 10,000 de spectatori”. Corect din nou, argumentul, însă pe lângă subiect, din nou. Exact din acelaşi motiv pe care îl enumeram mai sus. Toată discuţia care s-a generat nu a avut ca obiect terenul pe care joacă Rafa, ci terenul pe care a jucat el în meciul său de debut din 2014.

Argumentul 4: există un precedent. Albert Costa, deţinătorul titlului în 2002, a fost şi el programat, în anul următor, să înceapă turneul tot pe Lenglen. „De fapt, în 1960, Nicola Pietrangeli nu numai că şi-a început apărarea titlului terenul numărul şase, dar a câştigat până la urmă Cupa Muschetarilor”. Este argumentul cel mai interesant de până acum pentru că duce, indirect, la cel mai semnificativ aspect din toată controversa asta. Exemplele date de site-ul oficial al Roland Garros-ului se referă, primul la o situaţie de acum 11 ani, iar celălalt la ceva ce s-a întâmplat acum peste cincizeci de ani. Nu ştiu cum au reacţionat fanii din anii aceia atunci când au aflat că deţinătorul trofeului este exilat, pentru primul său meci, pe un teren altul decât centralul. Îmi imaginez totuşi că reacţia publicului nu s-a comparat nici pe departe cu avalanşa de indignare cauzată de povestea asta cu Rafa. Bine, nu exista Twitter. Însă, nu cumva, ceea ce s-a întâmplat la Paris este un semnal de alarmă asupra nivelului de dependenţă pe care acest sport îl are, în ochii publicului, faţă de vedetele sale? Ceea ce a făcut Parisul pare aproape ca o declaraţie de independenţă a tenisului faţă de star power. Un act extrem de curajos, într-o epocă în care tehnologia face tot ce poate pentru a încuraja dependenţa totală faţă de staruri şi în care implicarea emoţională în treburile vedetelor a ajuns la cote maxime.

Argumentul 5: Nadal nu este deranjat. Comentatorii au confirmat acest lucru în timpul meciului său, spunând că Rafa ar fi fost în prealabil întrebat dacă se supără, iar el a spus că nu. Acum. Rafa nu o să spună niciodată că a fost deranjat, chiar dacă a fost. Asta o ştim cu toţii: fani, nefani, Rafa însuşi, comentatori, organizatori. Iar faptul că nu vom şti niciodată adevărul invalidează acest argument.

Argumentul 6: meciul dintre Nadal şi Robby Ginepri nu avea premise pentru a deveni „meciul anului”. Asta, în timp ce meciul dintre Wawrinka şi Garcia-Lopez avea potenţialul de a produce o mare surpriză. Pe care a şi produs-o, de altfel. Argumentul final mi se pare cel mai bun pentru a susţine cauza în favoarea deciziei luate la Roland Garros. Rămâne, însă, întrebarea: la urma urmei ce vrea publicul să vadă? Staruri mari sau meciuri mari? Pentru că, sincer, după ziua de azi, când arena Lenglen era jumătate goală la sfârşitul meciului lui Rafa, dar şi stadionul Chatrier era jumătate gol la sfârşitul meciului lui Wawrinka, mi se pare tare greu de spus.

Una peste alta, rămân la părerea de ieri, că decizia luată la Roland Garros pe subiectul ăsta este una curajoasă. Mai mult, este una care deschide cel puţin o întrebare interesantă pe marginea relaţiei dintre acest sport şi vedete. Ceea ce cred că nu au anticipat organizatorii corect a fost valul de furie care s-a abătut asupra turneului din partea tuturor categoriilor de public şi prejudiciul de imagine creat. Răspunsul oficial al Roland Garros-ului la nemulţumirea generală generată a venit prea târziu, a fost prea rapid însăilat şi pe un ton puţin cam prea sfidător pentru a convinge cu adevărat că totul a fost făcut cu cele mai bune intenţii.

Ce alţi jucători au trecut mai departe

Simon, Cibulkova, Mahut, Stosur, Melyer, Bouchard, Cilic.

Cele mai importante evenimente de la Roland Garros, zi cu zi.

Fotografii: Federaţia Franceză de Tenis

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.