Înainte de începutul finalei de la Singapore, Simona Halep a zâmbit tot timpul, chiar de la primele cadre cu ea luate din tunelul care ducea la intrarea pe stadion.

La cinci zile după ce a câştigat răsunător în grupe în faţa Serenei Williams, învingând-o pentru prima dată în carieră, cu drasticul scor de 6-2, 6-0, Simona Halep a fost învinsă în finala de la Singapore de aceeaşi Serena cu un scor la fel de drastic, 3-6, 0-6. La festivitatea de premiere, în timpul căreia a ţinut un discurs ce a făcut-o pe lidera mondială să-şi ducă mâna la inimă cu afecţiune, Simona a continuat să zâmbească.

Nu vezi prea des un astfel de zâmbet: mai larg decât viaţa, destins cât cuprinde, de împăcare totală cu ce se întâmplă în interiorul şi în afara ta. Pentru că e un zâmbet pe care nu şi-l permit decât cei care ştiu că au făcut tot ce se putea şi că au făcut lucrurile corecte. Este zâmbetul oamenilor care îşi văd de drumul lor, uşor, greu, cum o fi, al oamenilor care nu fac compromisuri, pentru că ştiu că o scurtătură făcută azi va duce mâine inevitabil la un ocoliş, iar drumul lor, iniţial clar şi drept, va ajunge într-un final să le scape din mâini şi să le devină străin. Este zâmbetul care – adăugat la atâtea lucruri minunate pe care Simona le-a făcut în acest an – face din ea acea jucătoare deosebită care speram, la sfârşitul anului trecut, că va ajunge.

Cu acele lucruri minunate aş vrea să încep, înainte de orice altceva. Culmea e că unele dintre ele, de fapt cele mai multe dintre ele, nici nu au legătură exclusiv cu tenisul (deşi printre motivele pentru care port o afecţiune teribilă acestui sport este şi faptul că acel dreptunghi şi acel fileu şi acele mingi şi acele rachete au o magie aparte, care face să iasă la suprafaţă ce e mai bun din oamenii buni). Este vorba despre pasiunea faţă de ceea ce iubeşti să faci, de foamea devoratoare de a îmbunătăţi continuu ceea ce faci. De puterea de a rămâne ancorată în realitate, de capul ţinut sus chiar şi după înfrângeri, de dorinţa sălbatică de a te smulge din momentele grele. Mai este vorba şi de nu te lăsa înghiţită de discursurile meschine legate de adversare, de a nu crede nici în discursul extremelor – al celor exaltaţi, care nu vă decât razele de lumină din tine, sau al urâcioşilor, care nu sunt în stare să vadă decât umbrele. Şi mai este vorba, da, de onoare, de a privi compromisul în faţă şi de a spune clar şi răspicat „nu”. Din Australia şi până la Singapore, unde s-a dus ca debutantă şi a plecat ca finalistă, Simona a adunat acest an, turneu cu turneu şi meci de meci, o aură în care se întreţes toate aceste lucruri minunate.

Probabil că această aură i-a făcut astăzi zâmbetul atât de irezistibil, de contagios, de frumos.

Simona Smiling 2Dar să continuu cu lucrurile minunate pe care Simona le-a făcut în acest an. Ce privilegiu este pentru cei care avem ţăcăneala cu tenisul să fim martorii drumului pe care o jucătoare de la noi şi-l construieşte, centimetru cu centimetru, în tenisul mondial. Înainte de 2014, eram federizaţi şi nadalizaţi, acum ne uităm cu sufletul la gură la Simona Halep şi cu mâna pe inimă jur că, în timp ce scriu acest lucru, un zâmbet cât se poate de larg mi-a înflorit pe buze. Drumul Simonei nu numai că este incitant, dar mai este şi un prilej extraordinar de a o rupe cu tenisul judecat doar în alb şi negru. Deşi comparaţiile dintre tenisul masculin şi cel feminin mi s-au părut întotdeauna destul de puţin relevante, sunt momente în care, uitându-mă la Simona, nu pot să nu-mi spun că fata asta are câte ceva din toţi cei trei mari: picioarele înaripate ale lui Federer, geniul deschiderii unghiurilor pe care-l vedem la Djokovic şi mintea lui Nadal. Acum doi ani nici nu visam să pot spune despre cineva, darămite jucătoare, darămite româncă, aşa ceva.

Altele dintre lucrurile minunate pe care le-a făcut Simona Halep în acest an de tenis au legătură cu publicul larg. Şi sunt la fel de importante. Lăsându-i la o parte pe cei care exagerează – exaltaţii şi urâcioşii – Simona a reuşit, combinând calităţile personale cu rezultatele, să atingă o coardă sensibilă a multora. Oamenii au strâns rândurile ca s-o susţină, iar sentimentul acesta de mobilizare generală în jurul unei cauze comune, atât de rar prin părţile noastre, este de preţuit aşa cum se cuvine.

Preponderent, însă, tenisul nu este (cu puţinele excepţii ştiute) un sport naţional, iar o bucată consistentă din farmecul lui tocmai din asta vine. Nu eşti condiţionat să-ţi placă un jucător sau o jucătoare de absolut nimic în afară de propriile tale gusturi şi de empatie. Criteriul naţional are prea puţină valoare în tenis, altfel francezii nu l-ar aclama la Roland Garros pe Federer chiar şi când joacă cu unul de-al lor, aşa cum bine ne-a reamintit de curând guralivul Gilles. Iar cele mai bune fan site-uri ale lui Nadal nu ar fi făcute de americani, ci de spanioli. Şi tot aşa. În tenis, naţionalitatea contează mai puţin, lucrurile stau mai degrabă ca-n dragoste: motivele pentru care îţi place o persoană anume şi nu alta, motivele pentru care ţii cu o jucătoare şi nu cu cealaltă sunt, uneori, greu de înţeles chiar şi pentru tine. Îţi place că îţi place, ţii că ţii. Şi gata. Iar cu Simona lumea – nu neapărat români, ci lumea din toate colţurile globului – ţine.

Judecând după timeline-ul meu de pe Twitter, cu Simona ţin şi americani, şi italieni, şi francezi, şi australieni. Este apreciată pentru joc şi pentru felul ei de a fi. Din momentul în care Simona a luat un set Anei Ivanovic în grupe, rezultat care a adus-o pe Serena în semifinale, ţin cu ea şi mai mulţi americani, şi mai mulţi italieni, şi mai mulţi australieni. A devenit apreciată şi mai mult pentru că numele ei s-a asociat profund cu valorile universale, care nu ţin cont de naţionalităţi şi de graniţe, pe care acest sport ar trebui să le promoveze: printre ele onoare, curaj şi demnitate.

Simona Halep Beijing

Mai vin apoi şi toate celelalte lucruri care ţin strict de tenis. Titlul de la Doha, finala de la Madrid, finala de la Roland Garros, semifinala de la Wimbledon, titlul de la Bucureşti, finala de acum, de la Singapore. Sper să nu fi uitat ceva, dar dacă am uitat, nu-i bai. Toată lumea ştie reuşitele Simonei, le-am menţionat mai mult pentru că memoria în tenis are picioare scurte, trebuie mereu şi mereu ajutată.

Şi mai sunt lucruri de menţionat, pentru a întregi perspectiva. Simona termină anul pe locul trei mondial. A jucat în, indiscutabil, cea mai bună finală feminină a anului – la Roland Garros. A avut un moment de coborâre de formă pe hardul american şi în China, dar acum părăseşte scena cu un serviciu per ansamblu îmbunătăţit şi cu tăria mentală regăsită. Rămâne, secondată la foarte mică distanţă de Caro Wozniacki, the best mover in the game. Rămâne, de asemenea, jucătoarea cu cea mai mare abilitate de a deschide unghiurile şi de a practica un joc de regularitate şi precizie pe laterale. Când adaugă la acest mix doza potrivită de agresivitate, jocul Simonei devine a thing of beauty. La Singapore, l-am văzut, în toată splendoarea lui, în meciul cu Radwanska şi în primul meci cu Serena. Rămân, desigur, aceleaşi lucruri de îmbunătăţit de care am mai scris, printre ele slice-ul şi jocul la fileu. Dar, hei, este timp destul, căci, aşa cum spunea un prieten al Living Tennis, are 23 de ani, nu 32.

Acestea fiind spuse, putem să vorbim acum despre finală. Spuneam, înainte de acest meci, că el nu poate fi privit – în lumina celor întâmplate în primele zile la Singapore – decât ca o oportunitate enormă. Dacă Simona ar fi câştigat şi finala, isprava sa ar fi rămas în analele tenisului: nici o jucătoare nu a învins-o până acum de două ori în acelaşi turneu pe Serena Williams. Simona nu a câştigat, dar asta pentru că Serena s-a mobilizat extraordinar şi şi-a ridicat jocul enorm. În textul dedicat semifinalelor, scriam că nu sunt sigură dacă lidera mondială este pregătită pentru rematch-ul cu Simona. Mai ziceam că a câştigat partida cu Wozniacki mai mult cu mintea, decât cu tenisul. În egală măsură, ziceam că este absurd să ne aşteptăm ca pe teren să apară aceeaşi Serena ca în meciul din grupe: distrată, debusolată, lipsită de serviciu şi de mobilitate.

Serena

Şi n-a apărut. În schimb, a apărut o Serena cu lecţiile făcute, care a ştiu să îşi depăşească frica faţă de Simona. Pentru că, da, numărului unu mondial i-a fost frică la început. Prima minge de break a finalei a venit în dreptul Simonei. A fost salvată de Serena cu un joc agresiv, pe reverul Simonei, finalizat cu un voleu drive câştigător. Imediat, însă, a urmat o dublă greşeală, Simona beneficiind de a doua minge de break. Şi asta a fost salvată de Serena, cu un serviciu bun la exterior. Williams se strecura către un hold în primul game jucat din meci, dar se strecura ca prin urechile acului.

Primul break al partidei, la 1 egal, a mers tot către Simona. Game-ul patru, care a urmat, a fost cel mai disputat din meci şi a arătat până unde e dispusă Serena să meargă pentru a nu lăsa să-i scape jocul din mâini, aşa cum se întâmplase în grupe. În acest game, Simona a condus cu 40-15, dar după o dublă greşeală şi un retur de forehand bun al Serenei pe serviciul doi al Simonei, s-a ajuns la egalitate. Au mai fost încă patru egalităţi, iar în tot acest răstimp Williams a returnat sălbatic şi a urcat la fileu ori de câte ori a putut. Până la urmă, game-ul s-a terminat cu un rebreak al Serenei. Era 2-2, iar Simona primise mesajul: Serena nu avea să mai accepte să fie controlată. Avea să-şi asume orice riscuri, chiar şi cel al dublelor greşeli sau al retururilor ieşite în afară, pentru a-şi înstăpâni ea propria agresivitate pe joc.

Schimbul de breakuri a continuat şi în game-urile şase şi şapte. Primul a mers în contul Serenei, care a condus cu 4-2. Retururi îndrăzneţe ale Simonei, cuplate cu două duble greşeli ale lui Williams, au dus, însă, la un rebreak rapid din partea româncei.

Meciul s-a jucat la 4-3, când Simona a părut să îşi regăsească primul serviciu, care dăduse semne de slăbiciune în primele game-uri. La 15-30, însă, Serena forțează o greşeală a Simonei, iar aceasta dă cu racheta de teren. Ieşirea nervoasă parcă o smulge din îndoieli, căci imediat, vine cu al doilea as din game. La 30-40, Serena scapă iar într-o incursiune la fileu şi câştigă punctul cu un smash executat cu sete pentru a duce game-ul la deuce. Două puncte mai încolo, Williams făcea breakul decisiv din set şi din meci. La 5-3, americanca găsea doi aşi la rând. Îşi regăsise încrederea şi cadenţa la serviciu care îi lipsiseră cu desăvârşire în primul meci cu Simona.

Setul doi, cu o Serena jucând la nivelul ei maxim şi cu o Simona care, din păcate, a redevenit fragilă la serviciu, a fost o simplă formalitate. Williams îşi lua revanşa lăsând-o pe Simona să câştige un game în plus faţă de cât a lăsat-o Simona pe ea să câştige în meciul anterior. Concentrarea şi tenisul arătate de Serena astăzi au fost la fel de uimitoare şi de nepământene ca şi parcursul Simonei până în finală. De aceea, singura concluzie posibilă la ce s-a întâmplat la Singapore este:

Hats off to you, Serena! Jos pălăria, Simona! Continuă să zâmbeşti!

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.