„Cred că sportul poate să joace un rol important pentru a abate gândurile oamenilor de la treburile mai serioase și că povestea lui Marcus Willis ar face pe oricine să se simtă bine”.

Așa începea rubrica lui Andy Murray publicată pe site-ul BBC cu câteva ore înainte de a se juca una dintre cele mai disproporționate întâlniri din istoria turneului de la Wimbledon: cea dintre Maiestatea Sa, Roger Federer, și Marcus Willis, poreclit de presa britanică Prince-rella.

Disproporționată este, desigur, un eufemism. Între Roger și Marcus exista – și există – o diferență comparabilă mai degrabă cu Groapa Marianelor. BBC-ul a încercat să o cartografieze sistematic, folosind câteva criterii, altele decât acela evident al poziției în ierarhia mondială (numărul 3 vs. numărul 772 mondial). Tabloul care a ieșit arată cam așa. În termeni de titluri, stăteau frumușel pe umerii lui Federer 17 Grand Slamuri, în timp ce Willis jucase, înainte de partida din primul tur, fix zero meciuri la nivel de circuit). În termeni de bani, Roger strânsese în 2016, un an în care a jucat foarte puțin, echivalentul a 633.000 de lire, Willis lăudându-se cu suma de 220 de lire. La capitolul popularitate, reflectat de mediile sociale, campionul elvețian avea 5.5 milioane de followers pe Twitter, iar instructorul de tenis ajunsese la 6.000 după victoria în fața lui Berankis.

Trecând la criteriul sponsorizări, Federer venea cu o bancă elvețiană, ciocolată de lux, șampanie, mașini de lux, diverse branduri sportive, Willis cu 2.185 de lire obținute în 2014 prin crowdfunding. Din punctul de vedere al formei fizice, se înfruntau un tip cu un fitness de invidiat la 34 de ani cu un tip care, la 23 de ani, atinsese, grație berii și junk food-ului, glorioasa greutate de 115 kg. În fine, intrau în ecuație și fanii: The Fed Heads, multinaționali, sofisticați, dedicați, veniți din toate colțurile lumii pentru a-și vedea eroul  vs. The Will Bombers, o mână de prieteni din facultate, adunați să-și susțină eroul local în cea mai improbabilă aventură a sa.

Foto: AELTC/Gary Hershorn.

Foto: AELTC/Gary Hershorn.

Contrast cât cuprinde, așadar, iar lumea tenisului, care se îmbujorează de drag și prinde parcă aripi atunci când contrastul își bagă coada, a reacționat prompt. Povestea lui Marcus Willis a fost considerată inspirațională, meciul din turul doi dintre el și Federer a fost așteptat ca pâinea caldă, iar mass-media a catalogat această întâlnire drept un basm. Din fericire, cei doi protagoniști s-au comportat exact precum într-unul.

Emoționant de generos în vorbe, amuzat și aproape revigorat că face parte din narațiune, Federer, a intrat în joc cu o grație și o eleganță care ar trebui să îi readuce la tăcere odată pentru totdeauna pe cei care l-au învinovățit, de-a lungul timpurilor, de aroganță. Susținând de la bun început că este o „poveste nemaipomenită”, la care este bucuros să participe, elvețianul, care a câștigat meciul cu 6-0, 6-3, 6-4, a reacționat la fel de inteligent emoțional la sfârșitul meciului precum și pe parcursul lui.

„În timp ce jucam, mă gândeam: acesta este cu siguranță unul dintre meciurile pe care mi le voi aduce aminte”, a spus Federer care s-a văzut pentru prima dată, din timpuri imemoriale, susținut de public mai puțin decât adversarul său. „Îmi voi aminti majoritatea meciurilor de pe Centre Court aici la Wimbledon, dar acesta va ieși în evidență pentru că este special și probabil că nu mi se va mai întâmpla să joc împotriva unui tip care este numărul 770 mondial. Aceste lucruri ies cel mai mult în evidență din punctul meu de vedere – sprijinul pe care l-a avut, punctele frumoase pe care le-a jucat. Această poveste este aur”, a continuat el.

Foto: AELTC/Thomas Lovelock.

Foto: AELTC/Thomas Lovelock.

Început într-o atmosferă electrică, în care publicul de la Wimbledon aplauda fiecare reușită a lui Willis de parcă acesta ar fi câștigat turneul, meciul contrastelor absolute a avut, într-adevăr, puncte frumoase. De o parte și de alta. Aflat la doar al patrulea meci de trei seturi din cinci din carieră, aproape incapabil să își stăpânească zâmbetul, încercând să îl depășească pe un Federer foarte agresiv, agățat parcă de fileu, Willis a impresionat cu voleuri executate din genunchi și cu loburile de rever. În cealaltă jumătate a terenului, concentrat, profesionist sută la sută, elvețianul a dezlănțuit un joc de-a șoarecele și pisica, în care au strălucit, ca nestematele, voleurile de rever executate de deasupra capului și accelerările cu forehandul din spatele terenului. După tăvălugul primului set, în care nu s-a dezmeticit, britanicul a început să muncească, creând momente de spectacol adevărat, și arătând, în setul trei, un tenis solid și complet, apreciat la justa lui valoare de Federer.

„Ceea ce îmi place la jocul lui este că se bazează pe o intuiție bună”, a  zis Roger, dând un verdict cât de poate de realist  pe marginea a ceea ce s-a întâmplat pe teren. „Știe când ai de gând să vii la fileu. Poate să joace slice cu ușurință, îl execută foarte bine, atât în diagonală, cât și în lung de linie. Vede când mingea va cădea scurt, așa că face un pas înainte în teren și încearcă să lovească câștigător. Apoi are un serviciu bun – am avut probleme să îl citesc, în special din partea stângă. A servit cu foarte multă varietate”.

Cei doi au terminat la egalitate partida în ceea ce privește numărul de ași, nouă, iar Willis, nedezmințindu-se, a declarat nonșalant că este epuizat și că „și-a câștigat dreptul la o bere”. De altfel, nonșalanța cu care servește replici pline de umor și auto-ironie fină i-a câștigat probabil acestuia simpatia totală a publicului, care nu s-a putut abține să nu zâmbească pe tot parcursul meciului. De la arbitrul de scaun la spectatorii obișnuiți, zâmbetul – acel zâmbet al oamenilor cărora nu le vine să creadă ce-și văd ochilor, dar care iau parte cu tot sufletul la ceea ce văd – a fost nota comună pe Centralul de la Wimbledon.

Foto: AELTC/Gary Hershorn.

Foto: AELTC/Gary Hershorn.

„Dacă ar fi fost un tâmpit absolut, sunt sigur că oamenii ar fi zis, ‘E un idiot, nu mă interesează’, dar este clar genul de persoană care merită acest moment”, spunea Andy Murray despre Willis în rubrica pe care o citam mai înainte. „Nu m-am văzut prea mult cu el în ultimii patru sau cinci ani, dar ori de câte ori am petrecut ceva timp cu el, m-a făcut să zâmbesc și să râd. Nu cunosc pe nimeni care să nu-l placă”.

Puterea de a se face plăcuți („likeability” în engleză) este una dintre caracteristicile esențiale pe care marii campioni din sport o împărtășesc cu eroii de basm. Marcus Willis nu este un mare campion, dar în basmul în care a fost distribuit, a reușit – grație unei combinații de tenis de școală veche cu un zâmbet contagios și cu o dispoziție către umorul fin – să se facă plăcut. L-au susținut, cu brio, prietenii (care, după primul set, pierdut de Willis la 0, s-au apucat să cânte, cu același umor fin, „Federer is terrified!”) și familia (care l-a susținut, frenetic, din lojă, secundă de secundă, așa cum susții un copil, la prima mare încercare din viața lui)”. Toți, prieteni și familie au fost, mereu, cu zâmbetul pe buze, debordând de un pozitivism și un entuziasm aflat la distanță de ani lumină față de obișnuitele poze profesioniste, rigide, pe care le afișează soțiile și apropriații jucătorilor de top cu care ne-am obișnuit de atâta timp în tribune.

„Vom fi acele persoane pe care vor focaliza camerele TV, trebuie să fiu foarte atentă, să mă asigur că rămân politicoasă. O să-mi pun pur și simplu ochelarii de soare și o să încerc să arăt senină”, declara pentru The Guardian, înaintea meciului, mama lui Willis, profesoară de meserie. Nu a purtat ochelari, dar a fost senină, așa cum numai o mamă care și-a încurajat mereu copilul poate fi.

Foto: AELTC/Roger Allen.

Foto: AELTC/Roger Allen.

„I-am spus întotdeauna: cred că o poți face”, continua ea în același interviu. „Aș fi înțeles sută la sută dacă ar fi vrut să facă altceva, dacă ar fi fost un gunoier aș fi fost mândră de el. Sper că poate inspira alți oameni să continue să lupte și să viseze pentru că a arătat că se poate”.

Nu știu câți oameni va inspira Willis sau dacă îl vom revedea. Însă, fără îndoială, meciul marilor contraste de la Wimbledon a livrat conform predicțiilor făcute de Andy Murray: a făcut pe toată lumea să se simtă bine. Întâmplător sau poate nu, site-ul oficial al turneului a publicat un articol care se încheie exact cu aceeași concluzie: „Zgomotul făcut de public atunci când cei doi jucători și-au strâns mâinile la fileu a fost chiar definiția bucuriei și, într-un moment neașteptat din istoria națională a Marii Britanii, un mic capitol din viața tenisului a făcut fericiți milioane de oameni”.

De multe ori, tenisul și sportul sunt acuzate că suscită mult prea mult interes și consumă mult prea multe energii față de alte cauze mult mai demne. Tenisul, am auzit adesea, are prea puțină importanță în fața provocărilor cu care se confruntă lumea azi. Așa că, de ce ne mai obosim să investim atâta pasiune și energie în el? Este nevoie de un moment istoric de proporții, precum Brexitul, este nevoie de un Willis și de un Federer ca să înțelegem că, în acest mare tumult al vieții, tenisul și sportul, chiar dacă nu vindecă boli incurabile și nu vin cu răspunsul la întrebarea „încotro mergem acum”, ne oferă totuși ocazia de a zâmbi și a fi fericiți.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.