Mergem mai departe cu topul celor mai emoţionante momente pe care le-am trăit în tenis în acest an. După ce am trecut în revistă locurile 10-6, trecem la 5-1 şi vedem cine ne-a produs cele mai mari emoţii.
5. Serena Williams îşi trece în palmares al 18-lea titlu de Grand Slam
Înainte de a ajunge la New York, Serena Williams a avut un an slab spre oribil. Fusese învinsă devreme în primele trei Grand Slamuri ale anului, iar de la Wimbledon plecase în mijlocul unei furtuni de zvonuri care de care mai alarmante referitoare la starea ei de sănătate. Puţini au fost cei care au avut suficientă încredere în ea pentru a o considera favorită la US Open.
Serena, însă, ajungea în finală, unde o învingea uşor pe Caroline Wozniacki, obţinând titlul la New York pentru al treilea an consecutiv şi ajungând la un total de 18 victorii în turneele de Grand Slam. Victoria îi aducea şi cel mai mare cec din istoria tenisului feminin sau masculin: 4 milioane de dolari, dintre care 3 milioane pentru titlul la US Open şi 1 milion pentru câştigarea US Open Series.
Ameţitor? Cu siguranţă. Emoţionant? Da, în cea mai mare măsură, pentru că este un nivel de excelenţă în tenis neegalat de nici o jucătoare sau jucător încă activi. Cu atât mai mult cu cât cel de al 18-lea titlu de Grand Slam a fost câştigat de Serena la 32 de ani. Nimeni nu a mai reuşit o asemenea performanţă în era Open, cu o singură excepţie: Navratilova, care şi-a adjudecat Wimbledonul în 1990, când avea 33 de ani.
4. Rafael Nadal câştigă la Roland Garros pentru a noua oară
Înainte de a descinde la Roland Garros, The King of Clay avusese un sezon pe zgură de tot plânsul: plecase de la Monte Carlo învins de David Ferrer în sferturi, plecase de la Barcelona tot în sferturi, după ce cedase la Nicolas Almagro pentru prima dată în carieră. Câştigase titlul la Madrid , însă în condiţiile accidentării lui Nishikori în finală. La Roma, Rafa a pierdut în finală, în faţa lui Djokovic. Şi cu toate astea, în ziua marei finale de la Roland Garros, disputată tot contra lui Nole, Nadal a ieşit câștigător.Era al nouălea titlu la Paris și al 14-lea de Mare Slam.
Cât despre emoţii, iată ce ziceam atunci:
„Câți au zis că s-a terminat? Câți au zis că nu mai are cum? Câți l-au trimis, chiar înainte ca Roland Garros-ul să înceapă, în genunea foștilor?
Ei bine, Rafael Nadal a câștigat a noua oară titlul la Paris. Într-o zi în care era obosit, era cu spatele în piuneze, iar unul dintre genunchi a cedat. Nu a câștigat în fața vreunui oarecare, ci în fața jucătorului care este posesorul singurului joc în stare să-l sufoce și să-l lase lat la pământ.
Rafael Nadal nu mai este puștiul care era în stare acum zece ani să mai alerge încă zece ore, dacă ar fi fost nevoie, într-o finală. Este varză cu corpul, se lasă afectat de înfrângerile de anul ăsta într-o manieră absolut șocantă și plânge mai urât decât orice alt jucător pe care l-am văzut plângând. Dar victoria lui împotriva lui Nole, venită când mai nimeni nu-i mai dădea vreo șansă lui Rafa să-și apere titlul la Roland Garros, a fost ca o picătură de ploaie într-o zi cu soare: neașteptată, infinit de prețioasă și miraculoasă”.
3. Elveţia câştigă pentru prima dată în istorie Cupa Davis
„S-ar fi putut încheia anul de tenis mai emoţionant decât cu Federer prăbuşit pe zgură, plângând de bucurie? Probabil că nu. Mulţumită celui de-al treilea punct adus de Roger, care l-a învins pe Richard Gasquet cu 6-4, 6-2, 6-2, Elveţia a câştigat pentru prima dată Cupa Davis. Salatiera a ajuns la elveţieni ca urmare a trei victorii în finală: una i-a aparţinut lui Wawrinka, alta lui Federer-Wawrinka, ultima lui Federer. Ar fi putut exista mai multă simetrie în această izbândă istorică? Probabil că nu”.
Aşa începeam textul pe care-l scriam cu puţin timp în urmă despre victoria Elveţiei în finala Cupei Davis. Superbă, în condiţiile disensiunilor care existaseră la Londra între Roger şi Stan, victoria elveţienilor a fost mult mai mult decât o căsuţă goală din CV bifată de Federer. A fost o lecţie despre leadership servită de Roger în faţa unei lumi întregi, atât de subtilă încât mulţi nici măcar nu s-au prins de ea, majoritatea celor care au urmărit finala crezând că, de data asta, Federer a făcut un pas în spate, lăsându-l pe Wawrinka să-şi asume rolul de lider. Doar că n-a fost aşa. David Macpherson, antrenorul fraţilor Bryan, care a fost alături de elveţieni pe tot parcursul finalei pentru a-i ajuta cu strategia la dublu, a lămurit cum au stat, de fapt, lucrurile. „Roger a fost căpitanul echipei, el conducea, astfel încât el a decis strategiile de joc de cele mai multe ori şi cred că strategiile alese i-au făcut să joace aproape un meci perfect”, a declarat Macpherson într-un interviu recent, vorbind despre meciul de dublu câştigat de Federer şi Wawrinka în faţa lui Gasquet şi Benneteau. Deci aşa. Roger a făcut un pas înapoi, însă doar pentru a se asigura că poate conduce mai bine.
Pe sfârşit de an, Elveţia a dat o lecţie despre planificare, caramaderie, eficacitate, onestitate faţă de tine şi de colegi, determinare şi încredere. Mai mult, Federer a dat o lecţie despre subtilităţile leadership-ului. Din toate aceste motive, revin şi spun că anul oficial de tenis 2014 nu se putea încheia mai emoţionant.
2. Simona Halep se califică în finală la Roland Garros
O jumătate de viaţă de om, mai precis 34 de ani, a trebuit să treacă pentru ca o jucătoare din ţara noastră să ajungă din nou în finala unui turneu de Grand Slam. O fi mult? O fi puţin? Habar n-am. Însă, în primăvara celor mai mari emoţii ale noastre, Simona Halep se califica în finala de la Roland Garros, după ce o învingea cu 6-2 7-6(4) pe Andrea Petkovic. Această performanţă îi permitea Simonei să atingă o altă culme nicicând accesibilă unei alte jucătoare din România: ascensiunea până pe locul trei în ierarhia mondială. Pe de altă parte, era pentru prima dată din 2007 când o jucătoare ajungea în finala de la Paris fără să joace nici un meci de trei seturi.
Semifinala cu Petkovic a fost un meci care a început blând, însă a devenit crud pe măsură ce se îndrepta spre final. Andrea a intrat pe teren aproape împăiată de emoţii, iar Simona nu a avut nici un motiv să o lase să se dezmeticească. Cu tenisul ei din primăvară, mustind de o patimă gâlgâitoare pentru joc, prinsă, ca în ramă, în frumuseţea geometrică a loviturilor pe care le executa, Simona a dominat-o total pe Andrea în setul unu.
În setul doi, emoţiile Andreei s-au dus, ale noastre au dat în clocot. Au fost lovituri ambiţioase, hold-uri lungi, răsuflări tăiate. S-a ajuns, până la urmă, în tiebreak. S-au schimbat minibreak-uri. Ni s-a tăiat din nou răsuflarea. Halep a rămas dârză. Petkovic s-a prăbușit sub presiune. Simona a avut șansa a două puncte de meci. Finala era în racheta Simonei, iar racheta ei a zis „da”. Atunci am simţit gustul pe care-l are secunda care vine după 34 de ani de aşteptare.
1. Simona Halep dă lumii întregi o lecţie de onoare la Turneul Campioanelor
Simona Halep a început Turneul Campioanelor cu eticheta de „debutantă”. După victoria zdrobitoare din grupe asupra numărului unu mondial, Serena Williams, a devenit favorită. În momentul în care a câştigat un set în meciul cu Ana Ivanovic, permiţându-i Serenei să se califice în semifinale, s-a transformat într-un superstar de talie mondială. Simona Halep a terminat Turneul Campioanelor cu trofeul rezervat finalistei. Şi cu onoare.
Multe s-au scris – pe moment şi în retrospectivă – despre alegerea Simonei, aceea de a nu o „lăsa mai moale” în meciul cu Ivanovic, astfel încât jucătoarea din Serbia să câştige, iar accesul Serenei în semifinale să fie împiedicat. S-au format tabere: tabăra pe care alegerea Simonei a emoţionat-o până la lacrimi şi tabăra pe care aceeaşi alegere a enervat-o la culme.
Au existat exaltări şi dintr-o parte, şi din cealaltă. Unii au declarat-o pe Simona sfântă, alţii o mare fraieră. Prea puţini au fost cei care au văzut alegerea Simonei aşa cum a fost ea de fapt: un gest de normalitate, în concordanţă cu locul ei în ierarhia mondială a tenisului feminin şi cu participarea la un eveniment la care doar cele mai bune opt jucătoare din lume au loc. Dar indiferent de tabăra în care am fost, excesul de normalitate al Simonei Halep ne-a produs nişte emoţii gâtuitoare.
Cel mai fantastic lucru s-a întâmplat, însă, la sfârşit. Când turneul de la Singapore s-a terminat, iar cei mai mulţi dintre noi s-au rostogolit sfâşiaţi în ghearele lui „ce-ar fi fost dacă”, Simona a ales să zâmbească.
Fotografii: usopen.com, rolandgarros.com, daviscup.com, Getty Images.
Leave a Reply