Ne-a făcut să râdem și să plângem. În unele cazuri să hohotim, chiar. De bucurie sau de necaz. Ne-a făcut să ne roadem unghiile și să stăm cu inima cât un purice. Tenisul a făcut și în 2015 ceea ce face mai bine: ne-a dat ocazia să ne trăim emoțiile și să ne descoperim, alături de sportivii pe care-i urmărim, punctele slabe, punctele tari, fragilitatea, fermitatea. Într-un cuvânt, umanitatea. De aceea, Living Tennis continuă tradiția începută anul trecut, trecând în revistă momentele care ne-au mișcat cel mai mult de-a lungul anului, în Top 10 Meciuri Emoționante 2015:

10. România se califica în Grupa Mondială a Fed Cup, după o victorie împotriva Spaniei și un baraj câștigat împotriva Canadei

Calificarea României în Grupa Mondială a venit cu un vârtej de emoții, desfășurat preț de două episoade. Primul, la Galați, unde am trăit agonia de a o vedea pe Simona Halep învinsă de Garbine Muguruza, și extazul adus de echipa de dublu Irina-Camelia Begu/Monica Niculescu, care a revenit de la 0-1 la seturi şi 2-1 la game-uri pentru a câștiga punctul decisiv și a oferi României șansa de a merge în barajul cu echipa Canadei. În episodul doi, desfășurat la Montreal, Andreea Mitu și Alexandra Dulgheru au făcut istorie, fiecare dintre ele terminând cu o victorie împotriva numărului șapte mondial la acea vreme, Eugenie Bouchard. Concluzia pe care am tras-o, la cald, a fost:

[M]enţinându-ne iubirea şi fascinaţia faţă de tot ceea ce este Simona, ar trebui să nu uităm că, în evenimente precum Fed Cup, echipa ţine pe umeri, la fel de mult ca şi superstarul, greutatea unui deznodământ.

9. În urma înfrângerii la Fernando Verdasco, în turul 3, la Miami, Rafael Nadal admitea că trece printr-o criză emoțională fără precedent

După de fusese învins, pentru prima dată în carieră, de Milos Raonic, la Indian Wells, Rafa Nadal a repetat experiența negativă la Miami, unde a fost eliminat, încă din turul trei, de compatriotul său, Fernando Verdasco. După primele trei luni din 2015, în care lui Nadal îi fusese imposibil să se regăsească, înșirând înfrângeri la adversari în mod tradițional facili pentru el, devenea indubitabil că spaniolul se afla într-o criză emoțională pe care avea dificultăți să o gestioneze. Conferința de presă pe care a susținut-o după înfrângerea la Verdasco rămâne una dintre cele mai emoționante ale acestui an atât prin sinceritatea dezarmantă a răspunsurilor pe care Nadal le-a dat la întrebările presei, cât și prin natura crizei de încredere pe care răspunsurile o lasă să se întrevadă. Despre aceasta, spuneam atunci:

Ceea ce e și mai deconcertant în toată această poveste este explicația pe care Rafa a dat-o pentru eșecul său în fața lui Verdaso, în particular, și pentru eșecul său de a redeveni Nadal – acel Nadal – în general. Nu, înfrângerea nu a avut nimic de-a face cu probleme fizice și nici cu tenisul efectiv, a spus el, ci s-a datorat emoțiilor, neliniștii și imposibilității de a-și recâștiga stăpânirea de sine în timp util pe durata meciului. Surprinzător și, cumva, tulburător. Nadal, cel care a făcut din tenis un joc de șah, încăpățânatul încăpățânaților, mama și tatăl nervilor de oțel, și-a pierdut forța mentală?

8. Andreea Mitu se califica în optimi la Roland Garros după o victorie în fața campioanei din 2010, Francesca Schiavone

Nu a fost numai faptul că Andreea Mitu a învins-o pe Francesca, în două seturi, 7-5, 6-4. A mai fost și felul în care a obținut această victorie. Pe durata întregii partide, Andreea a jucat cu aplomb, cu determinare, cu abandon, victoria ei din acea zi aducând un zâmbet larg pe fața tuturor celor care au urmărit meciul, compatrioți ai ei și nu numai. Calificarea ei în optimi la Paris a rămas unul dintre momentele luminoase ale unui Roland Garros care debutase pentru noi sub auspicii nu tocmai fericite. De aceea, o apreciam, la finalul meciului, pe Andreea Mitu atât pentru atitudinea ei, cât și pentru tenisul jucat:

Mi-a plăcut felul în care, odată terminat meciul, și-a trăit bucuria de a fi ajuns în optimi la Roland Garros. Nimic din toate astea nu are de a face cu faptul că este „de-a noastră”. Faptul că Andreea Mitu este româncă este doar un bonus enorm. Sunt însă sigură că mi-ar fi plăcut de ea indiferent de unde ar fi venit. Joacă un tenis de calitate și are acea capacitate rară de a arăta în același timp sută la sută calmă, dar sută la sută implicată.

7. Monica Niculescu juca împotriva Serenei Williams în primul meci al acesteia la Indian Wells după absența de 14 ani

Revenirea Serenei Williams la Indian Wells, anunțată de numărul unu mondial printr-un eseu emoționant publicat în presa de specialitate, a fost prefațată de tot felul de întrebări. Care va fi reacția Serenei? Cum o va primi publicul? Cum va intra în istorie acest moment? Când am aflat că adversara Serenei în primul meci jucat de aceasta va fi Monica Niculescu, emoțiile au devenit și mai intense. Cum va fi jocul? Cum va gestiona Monica situația? Răspunsul acesteia a fost unul de mare clasă. Monica a servit pentru setul unu şi a salvat trei mingi de meci înainte ca Serena să închidă partida cu mari bătăi de cap, după două ore de joc. Despre acel meci cu totul și cu totul special, spuneam atunci următoarele:

Au fost momente, precum cel de la intrarea pe teren, când Serena Williams a plâns. Au fost alte momente, precum în game-ul şase din setul secund, în care a ratat două puncte de break, când Serena Williams părea gata să izbucnească în plâns. Nu, revenirea numărului unu mondial la Indian Wells nu a fost deloc o plimbărică prin grădina tenisului. Pe de o parte, au fost emoţiile, care au făcut din Serena un ghem de nervi greu de stăpânit. De cealaltă parte, a fost Monica Niculescu, care, cu atitudinea ei cool şi jocul neconvenţional, a făcut din acest meci istoric unul cât se poate de palpitant.

6. Când nimeni nu mai credea că e posibil ca lui Novak Djokovic să îi scape Roland Garros-ul, Stan Wawrinka a jucat în finala de la Paris meciul vieții lui

Unul dintre meciurile despre care credeam că va curge, liniștit, pe apa istoriei, s-a dovedit a fi până la urmă o surpriză de proporții. După victoria concludentă a lui Novak în sferturi împotriva lui Rafa, nimic nu mai părea să stea între sârb și mult râvnitul titlu la Roland Garros. În finală, Djokovic juca împotriva lui Stan Wawrinka, a cărui cea mai mare realizare pe zgura europeană în 2015 fusese o semifinală la Roma, pierdută neglorios la Federer. După ce a cedat primul set, elvețianul a dat drumul la un joc infernal, de putere și precizie, terminând meciul în patru seturi și oferindu-i lui Djokovic, în loc de cupă, un nou heartbreak made in Paris. Dacă în timpul meciului, Nole s-a ținut tare, după a fost năpădit de emoții, fiind protagonistul unuia dintre cele mai atipice momente din cariera sa – o ovație la scenă deschisă, primită în calitate de învins:

La festivitatea de premiere, Djokovic, ținându-se de tava runner-up-ului, pe care o cunoaște atât de bine, a fost ovaționat așa cum nu a fost ovaționat niciodată atunci când a câștigat. Uralele și aplauzele publicului s-au revărsat și s-au revărsat peste el până când, copleșit, sârbul a început să plângă. Pentru prima dată, Novak a simțit ceea ce își dorește cu atâta disperare, de atâta amar de vreme, să primească: nu doar admirația, nu doar respectul publicului, ci acea iubire caldă, vibrantă, înălțătoare, pe care oamenii o arată jucătorilor de tenis care le-au ajuns la suflet. Pentru prima dată în cariera sa, în această înfrângere care probabil că i-a frânt inima, Novak a fost copleșit cu dragoste. Dragostea publicului pentru cei care se lovesc de un zid, dar care rămân în picioare pentru a mai încerca încă o dată, pentru a o lua de la capăt la următoarea oportunitate.

5. Flavia Pennetta câștiga finala de la US Open și își anunța, imediat, retragerea din tenis începând cu 2016

Să câștigi cu stil, dar să-ți și iei la revedere cu tot atâta stil. Nu e ușor, dar Flavia Pennetta a reușit să le bifeze pe amândouă în finala de la US Open. După ce a câștigat trofeul cu o victorie în două seturi, 7-6, 6-2, împotriva Robertei Vinci, Flavia a devenit nu numai prima italiancă care să se poată lăuda cu un titlu la New York, ci și, la 33 de ani, cea mai în vârstă jucătoare care obținea primul Grand Slam din carieră. Un scenariu de basm, suficient ca să ne vrăjească pe toți. Însă Pennetta nu s-a oprit aici. Într-o mișcare de geniu PR, ne-a lăsat cu gura căscată făcând un anunț pe care nimeni nu îl anticipase:

Flavia a anunțat, la festivitatea de premiere, că se retrage din tenis. Ca rezultat al titlului de la New York, ea va urca de luni pe locul 8 în ierarhia mondială. Decizia Flaviei de a renunța la tenis, anunțată la sfârșitul interviului de la festivitatea de premiere, a venit ca o surpriză pentru toată comunitatea internațională de tenis, însă în cadrul unui interviu acordat Eurosport, Pennetta a clarificat că nu este vorba de o hotărâre spontană, ci de una pe care a luat-o cu o lună în urmă și că va continua să joace până la sfârșitul acestui an.

4. La un an după finala pierdută la Djokovic, la Wimbledon, Federer avea aceeași soartă, amânând din nou obținerea celui de al 18-lea titlu de Grand Slam

Râul, ramul, norii, păsările cerului. Toți și toate cred că au vibrat de dorința ca Roger Federer să iasă de data aceasta învingător în fața lui Novak Djokovic. În toiul bătăliei, celebritățile adunate pe Centre Court și-au arătat, care mai de care, latura umană, suferind, strângând din pumni, bătând din palme și empatizând, în general, cu ceea ce se întâmpla pe teren. Publicul s-a implicat și el masiv, exact cum se implicase și cu un an în urmă. Au fost degete încrucișate, au fost oftaturi, au fost palme date peste frunte, toate surprinse de camerele de luat vederi. Până la urmă, Roger a pierdut din nou, dar spectacolul de cinci stele care este Wimbledonul nu a dezamăgit nici în acest an, arătând încă o dată în ce rezidă cea mai mare frumusețe a tenisului: în capacitatea de a mișca oamenii și de a-i face să trăiască intens și febril fiecare secundă, alături de jucătorul preferat.

„I’m still very hungry and motivated to keep playing”, le-a spus Roger oamenilor în discursul pe care l-a ținut pe Centre Court. Lumea a întâmpinat cu urale această declarație, iar capacitatea imensă pe care un jucător ca Federer o are de a-i face pe oameni să se bucure nu a fost, cred, niciodată mai evidentă ca la sfârșitul acestei finale. La fel cum niciodată nu a fost mai evidentă, cel puțin în ceea ce mă privește, capacitatea lui Djokovic de rebound. După dezamăgirea cruntă de la Roland Garros, Nole a venit la Wimbledon, s-a mobilizat exemplar și câștigat. A mai făcut-o și înainte, de două ori, dar niciodată revenirea lui pe culmi după genunile în care este aruncat la Paris nu a fost mai impresionantă.

3. Novak Djokovic îl învingea pe Rafael Nadal pentru prima dată la Roland Garros, părând să fi depășit obstacolul cel mai mare care stătea între el și titlu

Cel mai anticipat meci al acestui an, întâlnirea pe zgura pariziană dintre Nole și Rafa a adus cu sine și o stare de emoție generalizată. Era Rafa în stare să? Era Nole capabil să? Pentru a pune și mai multe paie pe foc, partida a avut loc chiar de ziua lui Nadal, pe care spaniolul și-o celebrează, de obicei, cu tort oficial, oferit de organizatorii de la Roland Garros și adus pe teren, atunci când se întâmplă să joace în acea zi. De data asta, scenariul a fost altul. Djokovic a sprintat spre victorie cu lejeritate, în timp ce, pentru a doua oară din 2009, Rafa a mers acasă fără trofeul parizian, lăsând senzația că asistăm la sfârșitul unei ere:

„It’s going to be painful”, zicea Mats Wilander, vorbind despre meciul dintre Djokovic și Nadal înainte ca acesta să înceapă. „It’s going to be an emotional rollercoaster”, adăuga el. Ca întotdeauna, Mats punea punctul pe „i”. Și exprima cam aceleași senzații care îmi dădeau și mie târcoale. Să-i vezi pe Nadal și Djokovic jucând meciurile lor interminabile, complicate, shakespeariene, să-i vezi cum își jupoaie unul celuilalt strat după strat de suflet timp de câteva ore este dureros. Epuizant. Până la urmă, meciul de la Roland Garros dintre cei doi a fost altceva. Rollercoaster-ul emoțional s-a produs și s-a consumat în setul unu, în care Nadal a arătat de ce este și de ce va rămâne o legendă a acestui sport, indiferent de ce s-a întâmplat azi. Setul doi a fost o demonstrație clară a motivelor pentru care Rafa nu mai este Rafa cel de altădată. Iar setul trei, ei bine, setul trei a fost ca o oglindă în care Novak ne-a invitat să privim împreună cu el și să exclamăm toți împreună: „Damn, he’s so ***** good!”

2. Horia Tecău/Jean-Julien Rojer câștigau, în fața lui Jamie Murray/John Peers, finala de la Wimbledon

Ce poate fi mai emoționant decât să vezi un jucător de tenis din țara ta ridicând deasupra capului trofeul de la Wimbledon? Când Horia Tecău și Jean-Julien Rojer i-au învins, în finala de dublu masculin, pe Jamie Murray și John Peers și au urcat în loja regală pentru a-și primi cupele, cred că nu a fost suflet de iubitor de tenis autohton care să nu fi simțit un nod în gât:

Este primul titlu de Grand Slam obținut de Horia Tecău în carieră, după trei finale jucate și pierdute la SW19 între 2010-2012 alături de Robert Lindstedt. Horia devine primul jucător român care reușește să câștige un titlu de Grand Slam la dublu, la 40 de ani după ce Ilie Năstase a câștigat trofeul de la US Open alături de Jimmy Connors.

1. Horia Tecău și Florin Mergea s-au duelat pentru titlul de Campionii Campionilor la Londra

Pînă la urmă, poate fi ceva mai emoționant decât să vezi un sportiv din țara ta câștigând Wimbledonul. A trebuit să așteptăm până la sfârșitul anului pentru a afla ce anume, dar așteptarea a meritat. Să vezi doi sportivi din țara ta concurând pentru titlul de cei mai buni dintre cei mai buni este deopotrivă o emoție și un privilegiu. Tecău și Rojer au obținut până la urmă titlul, dar discursurile lui Horia și Florin, perfect articulate, rezonând de intensitate și politețe au reușit să ne miște la fel de mult. Pentru semnificația pe care o are pentru tenisul românesc și pentru calitatea adusă pe teren de cei doi jucători, finala de la Londra rămâne în memorie drept cel mai emoționant meci al lui 2015:

Rojer și Tecău termină neînvinși parcursul de la Londra, fiind prima echipă care, de la introducerea noului format de joc (1986), reușește să ajungă la finalul turneului fără să fi cedat un set. Horia și Jean-Julien rămân, de asemenea, neînvinși în acest an la Londra, după ce în vară au devenit campioni la Wimbledon.

Credit foto: AELTC, ATP World Tour, BNP Paribas Open, Fed Cup, FFT, Miami Open, US Open.