Acum vreo câțiva ani, când încercam să deschid o discuție despre Milos Raonic, răspunsul pe care îl primeam aproape invariabil, independent de interlocutor, consta dintr-o pereche de ochi dați peste cap. Expresia masca sau însoțea comentarii care glosau pe marginea unor teme precum n-are cu ce, n-are față, n-are personalitate.

Cu ceva ore în urmă, canadianul de 25 de ani s-a calificat în a doua semifinală de Grand Slam din cariera sa, după ce acum doi ani a ajuns până în aceeași etapă la Wimbledon. Asta îl aduce, ca rezultate, peste Grigor Dimitrov (o semifinală, tot la Wimbledon, tot în 2014) și peste alți jucători născuți în anii ’90, Kyrgios, Coric, Thiem. În sine, această calificare, alături de cei trei X-Men (Djokovic, Federer și Murray), este o performanță. Cu atât mai mult cu cât lui Raonic nu i-a deschis nimeni drumul până aici. Și l-a deschis singur, învingându-l într-unul din cele mai vii meciuri de pe tabloul masculin, pe numărul patru mondial și campionul de acum doi ani, Stan Wawrinka.

Poate ar fi timpul, în lumina acestor fapte, să-i dăm mai mult credit lui Milos. Eu, una, am început să îi acord ceva mai mult încă de acum câțiva ani, după ce l-am văzut jucând live la Roland Garros.

Nu îmi propusesem în mod special să urmăresc un meci cu el, dar îmi propusesem ca în ziua respectivă să rămân pe Suzanne Lenglen, de departe terenul meu preferat de la Grand Slam-ul parizian. Așa că am stat să văd toate meciurile desfășurate acolo, inclusiv pe cel dintre Milos Raonic și Michael Llodra. Surpriza a fost că am văzut un meci foarte bun, în timp ce marea surpriză a fost că Milos mi-a părut în realitate mult mai dinamic și mai animat decât m-aș fi așteptat că poate fi un tip de 1.96 m. Am fost chiar impresionată de abilitatea lui de a avansa rapid la fileu și de mâna sigură la voleu, caracteristici care, de atunci, s-au transformat în puncte forte ale jocului său. Țin minte că, la sfârșit, odată potolite urletele partizane ale publicului de pe Lenglen, mi-am zis că, la urma urmei, Milos nu este doar o mare bucată de lemn. Cel puțin, nu întru totul.

f_270116_monfils_ben_36Uitându-mă, anul trecut, la meciul lui cu Nick Kyrgios de la Wimbledon, nu m-am putut abține să nu mă gândesc din nou că Raonic merită mult mai mult credit decât i se dă. În timp ce Nick era tot o vâlvătaie, ațâțată și mai tare de incantațiile fanaticilor din tribune, Milos era imperturbabil, arătând un calm suveran atât în fața fițelor copilărești ale lui Kyrgios, cât și în fața ardorii suporterilor lui. Deși între ei sunt doar cinci ani diferență, din punctul de vedere al atitudinii arătate pe teren australianul părea un copil mare, în timp ce canadianul părea un bătrân tânăr. Până la urmă, Milos a câștigat acel meci, rămânând detașat, egal cu sine în expresii, fără să lase vreo emoție să i se citească pe față. Inexpresiv, ar zice unii. Super profesionist, ar zice alții.

Aceeași idee mi-a venit în cap și astăzi, în timp ce mă uitam la sfertul de finală pe care Raonic l-a jucat cu Monfils. Incredibil de adunat, aproape enervant în impasibilitatea lui, Milos a jucat suficient de bine pentru a-l determina pe La Monf – și el nespus de concentrat, așa cum îi stă bine oricărui jucător care are un antrenor suedez – să facă ceea ce face el de obicei: să-și dea cu stângul în dreptul în momentele de maximă presiune.

Așa s-a întâmplat în game-ul patru din setul de debut, în care Monfils a făcut două duble greșeli, cedându-și până la urmă serviciul după ce Milos l-a presat cu forehanduri în diagonală până când backhandul francezului a sughițat. A fost de ajuns pentru ca Raonic să se desprindă la 3-1, iar de acolo să nu mai lase să-i scape primul set. La fel s-a întâmplat și în setul trei în care, incapabil să țină de momentumul pe care-l obținuse prin câștigarea celui de-al doilea set, Gael s-a lăsat din nou păcălit de un retur agresiv de forehand al lui Milos, cedându-și iar serviciul. Din nou, Raonic și-a trântit pe umeri sacul în care înhățase break-ul pentru 2-0 și a fugit cu el în spate până când a câștigat setul. Și tot la fel a curs scenariul și în setul patru, în care, la 2-2, 30-30, Monfils a atacat pe partea mai slabă a adversarului, reverul, numai pentru a fi depășit de un passing shot în lung de linie executat de Raonic cu foarte multă siguranță. Următorul punct a fost o dublă greșeală, iar de acolo Gael și-a pecetluit soarta. Milos a sărit ca un uliu pe oportunitatea de break, pe care a capitalizat-o, iar de acolo dus a fost către semifinale. Ultimul punct al meciului l-a câștigat cu un voleu drive, executat implacabil, cu tot calmul din lume.

f_Monfils_270116_50Să te mai aduni încă un meci după o victorie mare – precum a fost cea a lui Milos în fața lui Wawrinka – este, așa cum continuăm să vedem la Grand Slam-uri, o mare izbândă în sine. Nu-i așa, Fernando? Dar Raonic a reușit-o, iar jocul lui, deși probabil că nu îi face să se rostogolească de plăcere nici pe fanii estetismului, nici pe cei ai trudniciei în tenis, arată din ce în ce mai bine. Forehandul în diagonală este letal, chiar și atunci când este lovit din poziții incomode, backhandul, veriga cea mai slabă a lui Milos, se achită decent de datorie atunci când este neapărată nevoie. Jocul la fileu este precis, iar deplasarea pe orizontală din ce în ce mai bună. Colaborarea cu Moya pare să-i fi adus, de asemenea, lui Raonic, mai multă răbdare. Mai ales că Milos pare să știe foarte precis ce vrea de la noul lui antrenor: „Carlos o să preia mai mult responsabilitatea de a-mi mări eficiența în joc, de a mă face să folosesc instrumentele pe care le am, [de a mă învăța] cum să abordez meciurile cu anumiți jucători”, a spus Milos la conferința de presă. „El a jucat cu mulți dintre acești tipi, în mod special cu aceia pe care îi întâlnești în etapele finale ale turneelor. Să îmi confere liniște mentală, eficiență și o abordare procesuală a muncii de-a lungul turneelor. Cred că asta îmi doresc să obțin cel mai mult de la el”, a continuat canadianul.

Cu jucătorii care au rămas în turneu, el are un head-to-head global de 5-17. Cel mai dezechilibrat este cel cu Djokovic, pe care nu l-a învins niciodată. Cel mai echilibrat, cu adversarul lui următor, Andy Murray (3-3). „Cred că o să fie o cursă pentru a ajunge primul în zona de confort”, a declarat Milos în ceea ce privește semifinala cu acesta, recunoscând și că experiența din semifinala de acum doi ani, jucată împotriva lui Roger Federer, a fost „un pic dezamăgitoare”: „Aș vrea să schimb această poveste și să încerc încă o dată, având mai multă experiență și simțindu-mă un jucător mai bun decât eram acum doi ani”.

Că Raonic este un jucător mai bun decât acum doi ani este indiscutabil. Va fi interesant de văzut dacă această versiune îmbunătățită a sa va putea, într-adevăr, să și contracareze incredibilele puteri ale celor trei mari, începând cu versatilitatea wolverină a lui Andy și, dacă va trece de el, ireala acoperire a terenului pe care o reușește magnetul de mingi, Nole, sau uimitorul simț al anticipației pe care îl are profesorul Roger. Față de ei, în ciuda upgrade-urilor impresionante din ultimii doi ani, Milos încă arată precum un recrut proaspăt în liga X-Men. Dar, uitându-te la ce joacă și cum se comportă pe teren, parcă e imposibil să nu-ți spui că Raonic va reuși totuși, la un moment dat, să scoată din faimoasa lui mânecă vreo superputere nouă. Rămâne de văzut dacă momentul dat va fi anul acesta la Melbourne.

Foto: Tennis Australia

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.