Andy Murray zâmbește. Tocmai ce s-a jucat ultimul punct al finalei de la Wimbledon, ediția 2016, pe care a câștigat-o în trei seturi, ultimele două decise la tiebreak, în fața lui Milos Raonic. Este un zâmbet larg, necontrolat, genul acela de zâmbet pe care-l afișezi automat în fracțiunea de secundă care urmează unei realizări de proporții.

Pentru încă o fracțiune de secundă, bucuria lui Andy se manifestă la fel de liber. Este cu pumnul în aer, iar cei din lojă zâmbesc și ei. Imediat, însă, britanicul începe să conștientizeze, să proceseze, să reacționeze. Se îndoaie de trunchi și rămâne mult timp așa, de parcă, în loc de urale și aplauze, a primit un pumn  în stomac. Apoi merge la scaun, izbucnește în plâns, își ascunde fața în prosop, iar când și-o arată din nou, pe ea se citește mai degrabă ceva ce aduce a suferință acută. Lumea din lojă continuă să sărbătorească victoria, o cameră ne oferă un prim plan cu fața lui Andy, pe care acesta trebuie să o scoată din prosop deoarece cineva, un oficial, îi vorbește. Campionul de la Wimbledon arată ca și cum ar purta pe umeri o mare povară, o suferință ciudată. Pentru cineva care tocmai a deschis televizorul, imaginea este ambiguă. Ce e cu tipul ăsta? A pierdut sau a câștigat? Camerele o caută pe Judy Murray, mama lui Andy. Vede ce se întâmplă cu fiul ei pe teren și expresia ei se schimbă imediat: dintr-o dată, zâmbetul i se șterge de pe față, fiind înlocuit de o combinație de seriozitate și îngrijorare.

Următoarea dată când Andy își permite să zâmbească – larg, cu toată gura și fără nici o reținere – este când pozează cu trofeul în fața fotografilor. Majoritatea festivității de premiere și-o petrecuse zâmbind timid, prețuind calitatea umană a adversarului său și a echipei sale, ținând trofeul strâns și arătând, în general, ca și cum celebra mai mult efortul care-l adusese în această postură decât rezultatul în sine: al doilea titlu de Wimbledon și al treilea de Grand Slam din carieră.

Acel zâmbet al lui Andy Murray afișat de britanic în momentul fotografierii cu trofeul mi-a rămas în minte mult după ce festivitatea de premiere se terminase și figurează în topul meu 10 al celor mai bune lucruri pe care merită să le luăm cu noi de la Wimbledon 2016.

Desigur, Andy nu are cel mai frumos zâmbet din lume. Ba din contră. Chiar el spune că ezită să zâmbească pentru că nu îi place cum arată. Dacă ar fi avut zâmbetul lui Nadal, probabil că Murray ar fi avut acum câteva milioane bune de fani în plus. Andy nu are – nici pe teren, nici în afara lui – nici finețea lui Roger Federer, acel fel de a fi degajat, ce pare inspirat din filmele cu spioni gen James Bond, dar care este atât de irezistibil tocmai pentru că nu este deloc studiat, ci vine total natural. Probabil că dacă ar fi fost posesorul unei atari fineți, ar fi adăugat la baza lui de fani încă un contingent substanțial de susținători, care n-ar fi ezitat să îl declare Mr. Perfect. Andy nu are nici carisma lui Novak Djokovic, o carismă clădită pe o aură de invincibilitate și pe o oțelire cu scăpărări de Excalibur a minții și a corpului. Probabil că, dacă ar fi avut-o, ar fi fost un erou pentru o felie mult mai mare de mapamond decât minuscula insulă britanică.

Dar Andy nu are nici una dintre acestea. Ca să nu mai vorbim că nu are nici palmaresul celor trei cavaleri ai mesei rotunde pomeniți mai sus. Pe lângă cele 17 titluri de Grand Slam ale lui Federer, cele 14 ale lui Nadal și cele 12 ale lui Djokovic, totalul de trei reușite de Murray din 11 încercări pare aproape nimic. Admis și dat afară, în mod repetat, de la masa rotundă a lui Big 4, Andy – cel care înflorește atât de târziu că ceilalți aproape s-au ofilit între timp, cel care pierde finale după finale de Grand Slam în fața aceluiași adversar, cel care este luat peste picior chiar de propriii compatrioți – este, prin comparație, o metaforă a eșecului.

Doar că lui nu îi pasă.

„Nu mă deranjează să dau greș”, a spus el la conferința de presă de după finala de la Wimbledon. „Să eșuezi este OK, cu condiția să fi dat ce ai tu mai bun și să îți fi pus tot sufletul în ceea ce ai făcut. Evident, mi se pun multe întrebări după acele eșecuri. Dar să eșuezi nu este teribil”, a continuat el. „Întotdeauna mi-am creat oportunitatea de a câștiga toate aceste evenimente. Am pierdut multe meciuri strânse, de cele mai multe ori împotriva unor jucători mari. Asta este. Doar că nu mi-a fost frică de eșec. Am încercat să învăț din toate înfrângerile. Asta am făcut de-a lungul întregii mele cariere”.

Bătălia cu eșecurile și jocul cu oportunitățile este, într-adevăr, leit motivul carierei lui Murray. Uneori, numai să privești de pe margine cariera lui a fost frustrant și exasperant. Butucănos în înfățișare, enervant în bombăneala lui continuă de pe teren, destul de naiv atunci când își exprima crezurile și intențiile, de altfel cât se poate de ok, Murray a înaintat prin tenis sinuos, greoi, ca drumul de munte, amenințând să se piardă uneori în hăuri, alteori luând traiectorii precum acele de păr.

În 2008, când Nadal, mai mare decât scoțianul cu un singur an, făcea dubla Roland Garros – Wimbledon, entuziasmând lumea întreagă și câștigând cel mai frumos meci al tuturor timpurilor, Murray se înclina neceremonios, în trei seturi, în primul sa finală de Grand Slam, la US Open, în fața lui Roger Federer. În 2011, anul de grație al lui Novak Djokovic, născut în același an cu Andy, Murray lua bătaie de la acesta, la fel de drastic, în finala de la Australian Open. În 2012, îi permitea lui Roger Federer să câștige pentru a șaptea oară titlul de la Wimbledon și al șaptesprezecelea (și până acum ultimul) al carierei.

Însă tot în acel an, Murray era primit, oficial, în clubul Big 4, grație medaliei olimpice de aur de la Londra și primului titlu de Grand Slam din carieră, obținut în fața lui Nole, într-un meci crunt, de cinci seturi, la US Open. În 2013, îl învingea din nou pe Nole pentru titlul de la Wimbledon, care punea capăt la seceta de 77 de ani de când un britanic se proclama câștigător la All England Club. Murray devenea din „scoțianul ăla” eroul Marii Britanii, iar perspectivele sale erau cât se poate de strălucitoare. Însă cariera lui a luat din nou forma drumului de munte. După o intervenție chirurgicală la spate, care i-a compromis mare parte din sezonul 2014, Andy și-a început revenirea. Ea l-a adus din nou în situația de a fi erou: în 2015, când a mai stins o sete mare a britanicilor, aducând acasă de data aceasta Cupa Davis, ispravă care nu mai fusese înfăptuită de insulari tot vreme de 77 de ani.

La Wimbledonul din acest an, nația britanică i-a cerut – cu voce răspicată, în publicațiile de profil – să facă din nou pe eroul. În degringolada profundă semănată de Brexit, în dezamăgirea imensă generată de echipa de fotbal a Angliei la Campionatul European, capetele britanicilor s-au întors către Andy, iar mesajul a fost clar: „We need a hero. We need it now. It should be you”. Povara care i s-a plasat pe umeri părea enormă.

Dar la fel de enormă a venit și oportunitatea. Sam Querrey l-a scos pe Novak din turul trei, iar Murray s-a văzut în situația de a nu fi nevoit să dea din nou, într-o eventuală finală, de un adversar a cărui cheie nu o mai găsește de mult timp. Apoi, Milos Raonic, înhățând cu ambele mâini ocaziile pe care i le-a oferit Federer, l-a scos pe elvețian în semifinale. Murray s-a văzut în situația de a fi scăpat și de singurul Big 4 ce mai rămăsese în concurs.

De data asta, cu Lendl revenit din nou în echipa sa, Murray nu a mai flirtat cu oportunitatea, doar pentru a o vedea cum îi scapă printre degete. A ieșit pe teren cu un plan de joc de care s-a ținut cu dinții (a se vedea momentele în care părea să-și consulte notițele aflate în geantă). A ținut mingea în joc, pasându-l și iar pasându-l pe un Raonic lipsit de Sfântul As și prins în mrejele iluzorii ale unui impuls de a ataca nediscriminatoriu, uneori total nejustificat, alteori de-a dreptul stupid. La sfârșitul a trei seturi de tenis în care a jucat aproape perfect, Andy a zâmbit. Devenise încă o dată erou.

Ironic, la conferința de presă, scoțianul a declarat, sobru, fără umbră de zâmbet pe chip, că vrea ca acest moment să fie unul al său, spre deosebire de victoria istorică din 2012, care i-a fost cumva confiscată de către public. „Simt că această victorie este mai mult pentru mine decât pentru orice altceva și, de asemenea, pentru familia mea. Cu toții am  muncit din greu pentru a mă aduce în această situație. Data trecută, am simțit ușurare pură și nu m-am bucurat de moment prea mult, pe când de data aceasta o să mă asigur că mă voi bucura de acest titlu mai mult decât de celelalte”, a continuat el.

Spune multe acest citat despre Andy Murray al anului 2016. Privindu-l cum joacă în finala cu Raonic, recuperând mingi absolut imposibil de recuperat și țesând, trudnic și concentrat, plasa de lovituri în care să-și prindă adversarul, mi-am adus aminte de o carte pe care am citit-o de curând. În ea, trei personaje supranaturale se luptă cu al patrulea. În timp ce primii trei au, fiecare, câte o superputere bine definită, cel de al patrulea are calitatea de a se manifesta ca un fum, pentru ca, mai apoi, fumul să se solidifice și să umple, cu substanță, golurile pe care le-a ocupat. Așa și cu Andy. Indiferent că este vorba de felul în care joacă, de felul în care își șerpuiește cariera, el este deopotrivă fum și substanță.

Combinația este greu de acceptat, mai ales pentru aceia condiționați de reperele lumii contemporane, în care rezultatul este celebrat cu pompă, efortul prea puțin, iar eșecul este ascuns, de cele mai multe ori, sub preș, ca o rușine. „Am sentimentul că cel mai bun tenis al meu încă urmează să vină, că am ocazia de a câștiga mai mult. Timpul fiecăruia vine la momente diferite. Pentru unii vine atunci când abia au împlinit 20 de ani, pentru alții atunci când au depășit 25 de ani. Sper ca să vină și timpul meu”, a zis Andy, tot la conferința de presă.

Murray, campion pentru a doua oară la Wimbledon, nu are șarmul lui Nadal, nici finețea lui Federer, nici carisma lui Djokovic. Are un zâmbet pe care, chiar și atunci când câștigă, aproape că se sfiește să-l afișeze. Dar pentru cei care iubesc tenisul, Andy Murray are un zâmbet frumos. Deoarece în el se pot citi deopotrivă efortul și rezultatul, fumul și substanța, istoria eșecurilor și frumusețea perseverenței.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.