Dintre toate felicitările care au curs pentru Nadal după finala de la Roland Garros, cea scrisă de Tommy Haas mi s-a părut de departe cea mai valoroasă.

„Nu cred că mulți vor reuși să descrie în cuvinte și nu cred că mulți înțeleg această realizare”, a scris Tommy despre „La Decima”. Multă dreptate are Haas. Ce ai putea să scrii despre realizarea lui Nadal fără să cazi în banal? Că e magică, monumentală, ieșită din comun, un moment rar nu numai în istoria tenisului, ci în istoria sportului în general? Că e, probabil, irepetabilă? Că suntem privilegiați să fi fost co-părtași la un astfel de eveniment? Că este un exemplu de constanță, dăruire, profesionalism? Că demonstrează ce campion enorm este Rafa?

Cu orice cuvinte ai încerca să descrii această reușită, ea rămâne cumva într-o zonă imposibil de circumscris în cuvinte. Poate doar frânturi de imagini să o compună. Rafa, cu pletele în vânt și cu fața de copil, celebrând primul titlu cu acea candoare și nonșalanță pe care numai la adolescenți le poți găsi. Rafa și Roger, scriind, pe zgura roșie a lui Philippe Chatrier, câteva capitole esențiale ale rivalității lor. Rafa, punându-și la bătaie toată ființa pentru a stăvili năvala lui Nole. Îndoieli, înnegureli, năduf, zâmbete, ochi înlăcrimați. Soare, nor, vânt. Clanul Nadal, sosit cu mic, cu mare, să își susțină reprezentantul. Părul tatălui lui Rafa, la început negru-negru, iar apoi, dintr-o dată, alb ca zăpada. În fine, inevitabil, Nadal, trântit pe teren, părând că vrea să smulgă o îmbrățișare mult iubitei lui zguri.

Apoi. Forehandurile în lung de linie executate din alergare și care intră milimetric în teren. Recuperările imposibile. Raliurile coregrafiate parcă de un regizor în același timp sadic și genial. Mingile care se încârligă în aer și sar dincolo de umărul adversarului. Patinările frenetice. Liniile terenului, care parcă se deplasează în continuu, mișcându-se în direcția pe care și-o dorește Rafa.

Până la urmă, tot amalgamul de imagini se liniștește și se reduce la una singură. Nu mai este vorba nici despre tenis, nici despre Nadal. Nu mai este vorba nici despre un sport, nici despre un sportiv. Este vorba despre acest om care ridică această cupă deasupra capului, la Paris, în prima parte a lunii iunie. Este gestul care descătușează vara. Este un ritual de trecere. Este acul de gămălie care conferă stabilitate unei lumi care devine pe zi ce trece mai imprevizibilă și mai ostilă.

Cât despre înțelegerea acestei realizări, probabil că nimeni nu poate să o înțeleagă pe deplin, în afara celui care o ține pe umerii săi. Restul dintre noi nu putem opera decât cu fracturi de înțelegere. Înțelegem că Nadal a jucat mai bine ca oricând pentru a reuși a zecea victorie la Roland Garros, înțelegem că deplasarea sa este mai bună decât a fost vreodată, că forehandul a redevenit arma sa letală, că backhand-ul este lovit acum agresiv și nu preponderent în scopuri defensive, așa cum era cazul înainte. Mai înțelegem și că serviciul lui Rafa a fost reproiectat, cu ajutorul lui Carlos Moya, iar acum este una dintre armele principale din jocul său. Că dispoziția agresivă este acum mereu acolo, că încrederea este restaurată și că puterea de a se extrage din situații limită este, și ea, revenită. Că Nadal – acel Nadal pe care îl știam – a revenit.

Despre restul ar trebui să citim în viitor, în cărțile de istorie a sportului. Până una, alta, tot ce știm este că am fost contemporani cu un enorm, halucinant 10.