„Și cine a câștigat anul trecut competiția masculină?” „Djokovic”. „Dar pe cea feminină?” „Kvitova”.

Ghida de la Wimbledon – o femeie înaltă, slabă ca o țepușă, tunsă scurt, cu niște ochelari minusculi atârnându-i peste ochi și cu o rochie azurie – se uită din nou lung la mine. Sunt sigura persoană din grupul de treizeci de fani zeloși ai tenisului care a răspuns la întrebările de mai sus. Numele câștigătorilor de la Wimbledon de anul trecut nu e greu de ghicit, chiar dacă nu le știi. Sunt scrise pe tabelele din spatele noastre, pe care au fost păstrate un an întreg. Scorul finalei din 2014 dintre Novak Djokovic și Roger Federer a încremenit și el de un an încoace pe tabela de pe Centre Court. Timpul are alte dimensiuni la Wimbledon.

Ghida, spuneam, se uită așadar lung la mine. Nu se întâmplă pentru prima dată. La fel de lung s-a uitat și atunci când am răspuns la întrebarea din ce țară sunt. În afară de soțul meu și de mine, nimeni din grupul de vizitatori de la ora 12.30 ai Wimbledonului nu este din România sau din țări apropiate. Colegii noștri de grup vin în principal din Australia, Canada și Statele Unite. Un cuplu de argentinieni, bronzați și exotici, adaugă un pic de culoare la mica noastră congregație. În fine, ultima persoană care nu se prezintă, ci ne este prezentată, este o doamnă scundă, undeva pe la șaizeci de ani, cu un zâmbet de Mona Lisa, care poartă peste haine o vestă în dungi orizontale portocalii și argintii pe care scrie „Museum Assistant”. Are și un walkie-talkie pe care îl ține în mână ca pe o carte prețioasă. Această persoană este un înger, ne precizează ghida, dar să nu ne lăsăm cumva înșelați de aparențe, pentru că rolul ei este să ne mâne de la spate ca nu cumva turul Wimbledonului pe care îl facem să depășească timpul alocat de 90 de minute. Doamna este un zbir. „N-ați vrea să știți de ce este în stare”, adaugă ghida. Zbira, cu același zâmbet indescifrabil pe față, nici nu neagă, dar nici nu aprobă.

WimbledonRules. Rules. Rules. Ca orice chestie britanică, și turul Wimbledonului începe cu reguli. Nu sunt multe, dar nici puține. În principal, toate încep cu „don’t”. Unele sunt de bun simț. Altele sunt absurde de-a dreptul. Don’t touch the grass. „Dar de uitat ne putem uita la ea?” glumește un american șugubăț. Tot el răspunde la fel de șugubăț la următoarea întrebare a ghidei: „Dar numele primului câștigător al turneului de la Wimbledon știe cineva care este?”. „Un bărbat alb anglo-saxon”, grăiește americanul. „Hahaha. Hahaha”. Se rostogolesc hohote de râs de peste tot din jurul meu, dar, uitându-mă la cei care vreme de o oră și jumătate vor trăi împreună cu mine experiența de a vedea Wimbledonul din culise, realizez că poate nu s-au schimbat chiar atât de multe lucruri în ultima sută de ani. În grupul nostru nu există nici măcar o singură persoană de culoare. Din câte am observat, nici în celelalte grupuri cu care ne-am intersectat pe traseu.

Court 1, al doilea teren ca importanță de la Wimbledon și primul pe care noi îl vizităm, mă ia prin surprindere total. Contrastul dintre verdele închis, adânc liniștitor al tribunelor și verdele deschis, sprințar, al terenului de iarbă din mijloc are un șarm irezistibil. E ca și cum aceeași culoare trăiește concomitent două vârste diferite, iar rezultatul este în același timp sfâșietor și suav. De la anul și până în 2019, Court 1 nu va mai fi folosită în timpul Campionatului deoarece se va construi un acoperiș deasupra ei. „Poate vă întrebați de ce este nevoie de un acoperiș, când este atât de cald și frumos”, se răsfață ghida noastră cu accentul ei posh. Vremea e, într-adevăr, de miere: este cald, fără să fie sufocant, sunt nori, dar cerul nu este umbrit de ei, petice mari de albastru se lăfăie pe sus, deasupra capului nostru, iar vântul adie doar cât să-l simți ca pe o boare dulce. E o vreme perfectă pentru o vizită la Wimbledon. Desigur, într-un minut sau mai puțin, mierea se poate transforma în ploaie sau, mai rău, în grindină, așa cum știe probabil oricine a vizitat Marea Britanie. De aceea este nevoie de un acoperiș și pe Court 1. Da.

Expunerea ei este corectă. Pentru cineva care iubește tenisul, este, însă, plictisitoare. „It’s boring”, îi șoptesc soțului meu, dar am impresia că nu am șoptit chiar atât de încet. Zbira cu walkie-talkie sigur m-a auzit, căci este chiar în spatele meu. Mă despart de Court 1 cu un fel de strângere de inimă. Tristețea terenurilor care nu vor mai fi folosite pentru un timp, indiferent de cât de nobil motivul care stă în spatele nefolosirii lor, mă atinge întotdeauna. Întorc capul, înainte de a părăsi liniștea perfectă care mătăsuiește această curte, pentru a mai admira o dată strălucirea terenului de tenis din centrul ei. Covorul de iarbă este atât de perfect încât pare orice mai puțin natural. Desenat, da. Realizat pe calculator, da. Țesut, da. Iarbă, nu.

Iarba de pe Henman Hill este la fel de ireală în perfecțiunea ei. Urcăm treptele pe urmele ghidei, apa care curge prin canale clipocește, în timp ce florile plantate ici și acolo, toate violet desigur, asigură contrastul atât de necesar la tot acest ocean de verde. M-aș simți îngrozitor în toată această perfecțiune dacă nu m-aș simți înfiorător de bine. Un pic mai încolo, Centre Court forfotește ca un stup de albine. Oameni intră și ies din arenă, se scot cabluri, se aduc flori. Se bocănește, se construiește, se așază, se pune la punct. Noi ne-am oprit din nou. De data asta suntem pe Terenul 18, cel devenit celebru în urma meciului dintre Isner și Mahut. Stau pe un scaun care se află chiar lângă teren și dacă aș întinde doar un pic piciorul aș putea să ating prețioasa iarbă despre care o aud pe ghidă povestind chiar acum. Adevărul este că am încetat să mai ascult discursul ei încă dinainte de a părăsi Curtea 1. Tentația de a întinde piciorul îmi dă ghes, iar ghida nu are cum să mă vadă. Însă, din spatele meu, zbira cu zâmbet de Mona Lisa ne veghează.

În drum spre spațiile destinate jucătorilor, trecem de Terenurile 14 și 15, reconstruite, căci au fost excavate pentru a face loc unui nou centru pentru fotografi și unui restaurant pentru mass-media. Urcăm trepte, ajungem sus, la înălțime, de unde vederea către toate terenurile mai mici de la Wimbledon este splendidă. Sub soarele blând de iunie, acestea se lăfăie ca niște domnișoare nemachiate, care se mai bucură de un pic de intimitate înainte de năvala mulțimii de peste două săptămâni.

Ghida explică din nou ceva grupului adunat în jurul ei. Mă apropii de zbiră și o întreb unde pot găsi o toaletă. Răspunsul ei – se pot utiliza toaletele doar la sfârșitul turului, deoarece cele aflate pe parcurs nu sunt încă în totalitate funcționale – mă șochează și mi se pare inacceptabil pentru locul unde mă aflu. Acesta este Wimbledon, unul dintre cele mai mari centre ale civilizației umane. Or so I thought. Soțul meu îmi dă o mână de ajutor: nici lui nu i se pare acceptabil și, cât se poate de politicos, o roagă pe doamna cu walkie-talkie să ne ofere o soluție. Zbira se uită la mine, spune că înțelege și că se poate rezolva, doar că trebuie să ceară aprobarea ghidei pentru o deviere de la procedură. Așa că mă trezesc escortată de această doamnă cu zâmbet misterios și aproape fără nici un fir de păr rămas pe cap. Mă bufnește un imens râs interior față de absurditatea situației (parcă aș fi o jucătoare care merge în pauza de vestiar), însă încerc să fac conversație. La întoarcere, zbira mi-o taie scurt. „Ce jucători importanți aveți în România?” mă întreabă cu o curiozitate deloc mascată. A reținut deci de unde sunt. Îi spun de Simona Halep. Dă imediat din cap. O știe pe Simona. „Va fi interesant de văzut cum va evolua jocul ei”, îmi spune. „Dar nu a mers foarte bine la Roland Garros”, adaugă. Îi confirm. Mergem pe scurtături pentru a ne reuni cu grupul aflat în Centrul de Presă. Vorbim despre Simona. Însoțitoarea mea știe despre ea lucruri pe care numai cineva care urmărește tenis asiduu, cu dragoste de joc, le poate ști. Intrăm în cea mai mare sală dedicată conferințelor de presă de la Wimbledon. Sala are un aer familiar. Am senzația că am mai fost aici, deși așa ceva este absurd. Mă gândesc că trebuie să fi văzut undeva această sală, altfel nu se explică de unde acest deja-vu care mă copleșește. Dar unde? Când? Nu-mi amintesc. În drumul spre ieșire, trecem prin open space-ul dedicat presei. Spațiul alocat fiecărui jurnalist este minuscul și îmi închipui cum, în timpul turneului, acest loc bâzâie și trepidează în câteva zeci de limbi diferite. Ultima privire. Pe pătrățelul de lângă mine stă scris: „Diario de Mallorca”. Hm.

Wimbledon Cea mai faimoasă arenă de tenis din lume, Centre Court – punctul terminus al turului Wimbledonului – ar putea fi copleșitoare dacă nu ar fi atât de incredibil de prietenoasă. Nu am văzut nicăieri pe unde am umblat un teren de tenis care să fie atât de mare, dar atât de cosy. Masivitatea terenurilor centrale de la turneele la care am fost vine de obicei cu un preț: se sacrifică întotdeauna sentimentul de apropiere, de intimitate cu terenul de tenis efectiv. Nu e cazul aici. Centralul de la Wimbledon, pe care l-am admirat din locurile rezervate presei, le combină pe amândouă. Este mare, dar dă impresia că este mic. În timp ce îl admiram, era sacru și profan în același timp: un porumbel își făcea de lucru pe sfânta iarbă (Rufus nu era la datorie, am înțeles), iar personalul de la curățenie, care freca de zor cu apă și detergent betonul tribunelor, fluiera cântece zglobii.

„Și, de altfel, atunci a fost singura dată când Nadal a câștigat la Wimbledon. Deci nu este chiar așa de bun pe cât se spune”. Am auzit-o pe ghidă ca prin vis. Am ridicat mâna. Începusem turul Wimbledonului contrazicând-o în ceea ce privește felul în care se pronunță numele campioanei din 2014. Îl terminam corectând-o în ceea ce-l privește pe Nadal. A câștigat de două ori Wimbledonul: pe lângă 2008, s-a mai întâmplat și în 2010, când l-a învins în finală pe Tomas Berdych. În stânga mea, zbira cu walkie-talkie îmi zâmbea aprobator.

Am ieșit printre ultimii de pe Centre Court. Câțiva dintre colegii mei de grup se așezaseră în fața panourilor imense pe care se aflau numele și pozele câștigătorilor din fiecare an. Mă verificau: 2008,…, 2010. Da. Ghida a zâmbit când m-a văzut, mi-a mulțumit pentru corecție în stilul celor care dreg o gogomănie dând-o pe glumă. I-am întins mâna și i-am spus: „Thank you! A fost minunat!” A ezitat o fracțiune de secundă, apoi și-a întins brațul și ne-am strâns mâinile.

Până la urmă, alesese să își încheie prezentarea citând cele două versuri din poemul „If” care stau scrise deasupra ușii pe care ies jucătorii pe Centre Court. Uitase, însă, să citeze un cuvânt. Timp de o fracțiune de secundă, avusesem din nou impulsul să ridic mâna. Îl văzusem, însă, pe soțul meu spunându-mi din priviri că mai bine nu. N-am mai văzut-o pe ghida posh în restul timpului pe care l-am petrecut la Wimbledon. Însă pe terasa restaurantului ne-am reîntâlnit cu zbira noastră. Ne-a zâmbit dulce, frumos, cald. Această doamnă englezoaică, al cărei job era să se asigure că nimeni nu face nici cea mai mică necuviință în timp ce se afla în Catedrala Tenisului, știa tenis. Și știa că și noi știm tenis.

Dar totuși ce e cu titlul? Sunt arici la Wimbledon? Din câte am auzit, nu. Sunt porumbei. Sunt și vulpi, care dorm de obicei pe locurile aflate cel mai sus, deoarece acolo sunt protejate de intemperii. Cu titlul e altceva. Dacă vi se întâmplă să vă cadă în mâini o carte intitulată „Eleganța ariciului” și dacă o veți citi, atunci îl veți înțelege.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.