Rafael Nadal este eliminat la Australian Open de către Tomas Berdych, care l-a învins în trei seturi, 6-2, 6-0, 7-6. Înaintea acestui meci, Berdych avea un record de 3-18 împotriva lui Nadal, pe care nu-l mai învinsese din 2006. Adversarul cehului în semifinală va fi Andy Murray, care a trecut în trei seturi, 6-3, 7-6, 6-3, de Nick Kyrgios.

Rafa – „Dacă” nu există în sport

Unii au văzut surpriza venind în calea lui Rafa, sub forma puţin improbabilă a lui Tomas Berdych. Cei mai mulţi, nu. Tomas, a cărui capacitate de a se schimba în bine – adică de a face altceva pe teren, ceva diferit, ceva mai puţin by the book – a fost puternic chestionată, era pe hârtie un adversar puţin problematic pentru Nadal. Rafa îl învinsese de 17 ori la rând, iar soluţiile cehului pentru a face vreodată vreo scofală mai mare în faţa spaniolului păreau epuizate. Astăzi, însă, Rafa i-a uşurat lui Tomas găsirea de soluţii. În primele două seturi a fost doar o umbră pe teren, iar în setul trei a încercat să se lupte, dar a fost insuficient. Cu asemenea înlesniri venite din partea adversarului, Tomas a găsit şi soluţiile pe care nu le mai găsise timp de opt ani: a servit diabolic, şi-a trecut forehandul prin ascuţitoare, lungindu-l şi ascuţindu-l cât s-a putut de mult. Cel mai important, însă, şi-a păstrat capul pe umeri şi nu s-a mai înecat, salvând puncte de break la 4-4 în al treilea set şi jucând un tiebreak magistral.

Rezultatul? Rafa pleacă acasă de la Australian Open încă din sferturi, iar parcursul lui la Melbourne rămâne deschis la două interpretări opuse. Prima ar fi că Nadal are probleme mari. A pierdut la încă un adversar pe care îl domina copios. Asta după ce, anul trecut, a înşirat, ca pe mărgele, înfrângeri la jucători care nici că se puteau atinge de el în trecut, gen Almagro sau Dolgopolov. Are evidente minusuri în ceea ce priveşte nivelul de fitness: în meciul de la Doha, cu Berrer, şi în cele cu Smyczek şi cu Sela de la Melbourne, s-a putut observa la el un tipar nou şi nefericit: după ce, timp de o oră şi un pic, iese ca furtuna pe teren, măturând totul în cale şi împroşcând cu lovituri vintage Nadal, ritmul lui scade brusc. Şi nu scade oricum, ci suficient de drastic pentru a le permite adversarilor nu numai să revină, ci să zburde pe teren. În fine, jocul lui este fluctuant, atât la nivel de dinamică a setului şi a meciului, dar şi în game-uri, pe care le joacă de multe ori după modelul una bună, una rea. Aceste fluctuaţii sunt îngrijorătoare pentru un jucător care obişnuia să creeze diferenţa şi să se distanţeze de adversari stând sus pe valul constanţei.

Rafael Nadal este eliminat la Australian OpenA doua interpretare, cea diametral opusă, ar fi că Rafa are nevoie de timp pentru a reveni la un nivel de joc ok. A spus-o cu gura lui înainte de Melbourne, avertizând pe toată lumea să nu se aştepte la un comeback spectaculos în genul celui pe care l-a reuşit în 2013. Are sens. Dacă ar fi fost vorba de orice alt jucător decât Nadal, toată lumea ar fi căzut repede de acord că un sfert de finală la Australian Open, după o absenţă de şapte luni, este un rezultat fabulos. Timpul, deci, ar putea să vindece şi lipsa de fitness, şi scăderile în joc şi lipsa de ritm. Iar Nadal va ieşi din această nouă încercare victorios, cu dinţii înfipţi într-un trofeu valoros, cel mai probabil cel de la Roland Garros.

În acest caz, ce alegem între interpretarea neagră ca iadul şi interpretarea colorată în roz paradisiac? Cel mai prudent ar fi să spunem că adevărul este undeva la mijloc. Dar care e mijlocul aici? Va mai fi Nadal în stare să joace cum juca odată, dar pe perioade mai scurte de timp? Va rămâne el un competitor periculos la orice turneu, dar nu suficient de competitiv pentru a mai şi câştiga titluri? Va mai câştiga turnee, dar nu aşa de multe? Sau nu aşa de importante? Unde e mijlocul în toată această nebuloasă? Eu, una, habar nu am, şi am o vagă impresie că nici el nu prea ştie.

Dar ştie foarte bine, aşa cum a ştiut întotdeauna, ce are de făcut. Venit să răspundă la întrebările presei, după meci, el a reuşit să se mobilizeze, aşa cum face de fiecare dată când ceva semnificativ se întâmplă, astfel încât să exprime în limba engleză cât se poate de elocvent, de clar şi de expresiv situaţia în care se află. O să redau citatul în întregime, pentru că orice aş tăia din el, ar lăsa un gol de interpretare:

„Este evident că am nevoie de ceva în plus pentru a fi mai competitiv, aşa cum am făcut în al treilea set. Setul trei a fost setul corect, jocul corect pe care trebuie să îl joc. Dar este evident că înainte nu am jucat cu încrederea corectă, cu intensitatea corectă, pierzând teren, jucând foarte scurt. Am făcut ca jocul să fie foarte uşor pentru el. Aşa că nu te poţi aştepta  să câştigi meciuri în sferturile unui Grand Slam ajutându-ţi adversarul să joace bine. Asta e ceea ce am făcut eu. Primele două seturi, începutul — de la începutul celui de-al treilea set, am jucat cu mai multă personalitate, mai mult în felul în care trebuie să joc pentru a avea şanse să continuu să fiu — să fiu acolo unde vreau să fiu, să fiu acolo unde am fost ultimii mulţi ani. Nu ştiu cât de mulţi. Aşa că asta e. O să continuu să muncesc din greu la lucrurile pe care trebuie să le fac. Cum am spus când am sosit aici, niciodată procesul nu este uşor. Când te accidentezi, revenirile sunt dificile. Sunt atâtea exemple din lumea sportului în care reîntoarcerile au fost dificile. Eu nu sunt o excepţie, nu? Trebuie să iau lucrurile pozitive. Fără să fiu la nivelul cel mai bun al tenisului meu, am reuşit să fiu aici în sferturi. Nu este un rezultat rău pentru mine după ce am ajuns aici aşa cum am ajuns: doar cu un meci, doar cu cinci meciuri în şapte luni. Aşa că voi lua lucrurile pozitive, asta trebuie să reţin. Este doar începutul sezonului şi vreu să continuu să am şanse să concurez bine împotriva oricui. Trebuie să continuu să lucrez aşa cum lucrez pentru a mă pregăti pentru viitorul [turneu]. Sezonul este lung, ştiu. Începuturile sunt dificile. Trebuie să fiu gata să accept toate situaţiile care se vor întâmpla sau care s-au întâmplat şi să încerc să fiu puternic, să accept totul şi să muncesc din greu pentru a mă reîntoarce la felul în care vreau să fiu. Iar când spun  ‘a mă reîntoarce,’ nu vreau să spun să câştig sau să pierd, ci mă refer la sentimentul pe care îl ai pe teren atunci când te simţi încrezător, când simţi că poţi intra în competiţie cu oricine în termeni egali”.

Ce poţi să mai zici după o astfel de analiză făcută în astfel de termeni într-o limbă străină? Nimic. Nimic nu mai e de spus. Reporterul care a încercat şi, imediat după comentariul de mai sus, i-a cerut lui Rafa  să facă speculaţii pe marginea a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi câştigat cel de-al treilea set, a primit un răspuns sec:

Dacă nu există în sport. Asta e realitatea. Dacă, dacă, dacă – nu vine niciodată”. Nope, nu vine. Dacă este dintr-un film pe care Rafa nu-l înţelege. Nu l-a înţeles niciodată, pentru că mereu şi mereu a ales să fie realist şi real. Atitudinea asta este motorul care l-a dus toată cariera lui înainte şi care, probabil, îl va purta şi peste apele tulburi de acum.

The Two-Men Show, Andy Murray vs. Nick Kyrgios, s-a întâmplat. Şi a fost fabulos.

Oare dacă i-am pune pe Andy şi pe Nick să cânte într-o formaţie, care ar fi instrumentul la care ar cânta fiecare? Eu zic că ar trebui lui Kyrgios să-i dăm o chitară, iar  pe Murray să-l punem la baterie. Primul s-ar lansa în solo-uri furibunde, care ar face lumea să cadă în extaz, celălalt ar bate un ritm nebun, până când toţi ar leşina, epuizaţi. Da, Adolescentul Minune şi fostul, actualul, viitorul membru al Big 4 au dat o reprezentaţie pe cinste pe Rod Laver Arena şi au încins atmosfera cam la fel ca la un concert rock. A câştigat Andy pentru că e mai hârşit, mai fit şi, pe moment, un jucător mai complet. A câştigat toată lumea care a ales să se uite la meci, pentru că, ei bine, a fost aşa cum tenisul ar trebui să fie atunci când se joacă la cote maxime: frumos, competitiv, îndrăzneţ, spectaculos, fun.

Însă, dincolo de valoarea de entertainment şi de sentimentul de feel good, cu ce rămânem după acest sfert de finală? În primul şi-n primul rând, Andy Murray, care a creat un adevărat festival de loburi în meci, confirmă ceea ce lăsase să se vadă în optimile cu Dimitrov: este într-o formă fabuloasă, una în care nu l-am mai văzut de mult. Jocul lui este din nou solid, iar prin solid nu vreau să spun ceea ce prea mulţi înţeleg, eronat, atunci când vine vorba de Murray. Nu este vorba de acel joc plictisitor de care se tot plânge lumea, ci, dimpotrivă, de un joc solid prin varietate. Nu este nimic, la ora actuală, de care Murray să nu fie capabil pe teren. Este peste tot şi execută de toate, forehanduri, backhanduri, drop shot-uri, voleuri, smash-uri şi, da, uimitoarele lui loburi. Le extrage pe toate din pălărie la momentul potrivit, nu mai devreme, nu mai târziu, şi este perfect capabil ca într-o secundă să dea cu barda, iar în cealaltă să aibă graţia unui fluture. Să joci aşa nu este la îndemâna oricui, iar cei care s-au grăbit să-l dea pe Andy afară pe uşa din spate din Big Four ar trebui să îşi facă mea culpa. La fel şi cei care au criticat decizia lui de a o angaja şi a o păstra pe Amelie Mauresmo, chiar cu riscul de a-şi concedia oamenii vechi din echipă.

Cât despre Nick Kyrgios, poate că cel mai important lucru de spus este că, pe lângă vocaţia de showman, faţada de luptător şi fanfaronada de adolescent, puştiul chiar ştie să joace tenis. Multe s-au scris despre el în ultimele zile, dar cumva accentul cade sau stă să cadă întotdeauna pe ceea ce aduce jocului personalitatea sa: pe vorbitul cu publicul, pe gesturile de frustrare, pe giumbuşlucurile de pe teren (astăzi, de exemplu, invita o minge, gesticulând abundent cu mâinile, să cadă înăuntrul terenului), precum şi pe aroganţa şi spontaneitatea pe care le afişează. Dar toate astea, deşi haioase, pun puţin în umbră tenisul pe care Kyrgios îl joacă: un tenis matur pentru vârsta lui, cu un serviciu solid, un forehand masiv şi un backhand cu foarte puţin backswing, care-i permite să atace letal şi, în egală măsură, să fie extrem de versatil. Eroul de 19 ani al Australiei mai are şi mâini dibace la voleu şi drop shot-uri, pe care le utilizează cu nonşalanţă şi curaj pentru a scăpa din ambuscade. Este un tenis complet, dar mai ales un tenis jucat cu atitudinea corectă, cea pe care i-o remarcam şi atunci când îl învingea pe Nadal la Wimbledon. Este un tenis jucat cu relaxare, fără frică, dar cu implicare. Este un tenis care te face să-ţi spui că, dacă ăsta este viitorul, atunci va fi, până la urmă, bine.

Maria Sharapova se duce ţintă în semifinale

Probabil că Maria Sharapova şi-a spus că o sperietură pe turneu e de ajuns. După ce era să fie eliminată de Panova, Maria a jucat din ce în ce mai bine, iar azi i-a ţinut un Master’s Class lui Eugenie Bouchard pe tema „cum să fii agresivă în tenis”. A învins-o pe Genie cu 6-3, 6-2, calificându-se în a şaptea semifinală la Melbourne. Pentru un loc în finală, ea va juca împotriva învingătoarei Simonei Halep, Ekaterina Makarova, .

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.