Se spune că fulgerul nu lovește de două ori în același loc. Eliminarea Simonei de la Roland Garros ne-a dovedit că nu e așa. Nu în tenis, cel puțin.

Mirjana Lucic-Baroni a lovit a doua oară în tentativa Simonei de a căuta un titlu de Mare Slam. Ca și anul trecut la US Open, jucătoarei de 33 de ani din Croația nu i-au trebuit decât două seturi pentru a trece de Simona. Rețeta succesului a fost și ea asemănătoare cu cea testată la New York, ba chiar puțin îmbunătățită: spre deosebire de meciul jucat în America, în care Simona a condus în primul set, servind pentru a-l închide la 5-2, în partida disputată pe Suzanne Lenglen Mirjana a fost la conducere tot timpul. A avut un break avantaj de două ori în primul set, iar în cel de al doilea a condus cu 5-0.

Desigur, putem să dăm vina pe Simona și să-i inventăm toate slăbiciunile din lume pentru a explica ceea ce s-a întâmplat. Sau, la extrema cealaltă, putem să îi spunem că nu contează deoarece, indiferent de rezultat, noi tot o iubim. Nici una dintre aceste atitudini nu mi se pare ok. Alternativa – de a studia această pățanie și de a învăța ceva din ea – mi se pare mult mai utilă.

Probabil că prima și cea mai importantă lecție este chiar cea de care a vorbit Simona în conferința sa de presă și se numește a fi umil. De ani buni de zile, vreo zece ca să fiu mai exactă, îl auzim pe Nadal repetând că fiecare adversar este periculos, indiferent de ranking, de istoricul întâlnirilor directe, de dispoziția recentă de joc sau de recordurile deținute. Multe critici și-a încasat Rafa pentru filozofia asta. Lumea l-a taxat drept ipocrit pentru că, hmmm, când ești așa de bun nu poți să nu crezi că oricine s-a afla de partea cealaltă a fileului îți este dator cu o victorie, nu?

„Astfel de lucruri se întâmplă”. Acesta am înțeles că a fost răspunsul Simonei la conferința de presă atunci când a fost rugată să explice ce s-a întâmplat. Dap. Tenisul este un sport în care înfrângerile sunt mai degrabă norma decât victoriile. Răsfățul pe care îl primim de la jucătorii care uită să piardă este tocmai asta: un răsfăț, nu o normalitate. Ar trebui să ne amintim de lecția asta ori de câte ori ne uităm la un tablou de concurs și nu vedem decât nivelul care începe cu semifinala și se termină cu finala. Are dreptate Simona Halep când spune că astfel de lucruri se întâmplă și mă bucur că poate vorbi așa imediat după ceea ce trebuie să fi fost o dezamăgire cruntă pentru ea. Este încă o dovadă, dacă mai avea nevoie cineva de o dovadă, că Simona are clasa pe care numai marii campioni o au.

A doua lecție la care ar trebui să luăm aminte are legătură cu recunoașterea meritelor celorlalți. Tot la conferința de presă, Simona a declarat că Lucic-Baroni a jucat foarte bine și că a meritat victoria. Știam cu toții ce poate Mirjana din meciul de la US Open. De aceea, în momentul în care s-a tras la sorți tabloul de concurs, am declarat aici întâlnirea din turul doi dintre ea și Simona drept una cu grad ridicat de alertă. Poate că Simona nu a jucat ceea ce ar fi trebuit să joace. Poate că trebuie să revină la vechea ei formulă de joc, în care construirea punctelor cu migală are întâietate în fața forței loviturilor. Poate că o contribuție a avut-o și faptul că meciul s-a jucat pe Lenglen, care este un teren mai rapid, în teorie mai prielnic pentru Mirjana. Poate.

Dar Lucic-Baroni a făcut tot ceea ce trebuia pentru a câștiga, tot ceea ce știa de la US Open că trebuie să facă împotriva Simonei. A obținut o grămadă de așa-numite cheap points, servind cu o eficiență extraordinară pe primul serviciu (a câștigat 80% din punctele jucate cu acesta). A evitat lungirea punctelor (o statistică pe care am văzut-o la un moment dat în timpul partidei arăta că lungimea medie a raliurilor era de 3 lovituri). A căutat să lovească winnere fie direct din retur, fie la următoarea lovitură. A jucat mereu la limită, trimițând mingea fie pe linii, fie incredibil de aproape de acestea. A jucat lung, împingând-o pe Simona în spate, luându-i din timpul de reacție. A jucat cu forță devastatoare: niciodată în ultimii doi ani nu am văzut-o pe Simona pe zgură lovind din poziții atât de dezechilibrate, atât de contorsionate.

Pentru că are un IQ tenisistic de excepție, Mirjana a reușit, de asemenea, să găsească loviturile potrivite la momentul potrivit: cum a fost contrapied-ul executat în setul doi, la 4-0, 30-30, exact atunci când presiunea exercitată de Simona pentru a forța un rebreak era mai mare. Nu în ultimul rând, și-a pus la bătaie acea încredere enormă în jocul propriu, o încredere izbitor de asemănătoare cu glacialitatea, pe care am observat-o la ea și la US Open. Simona a făcut rebreak pentru 2-3 în setul unu? N-a contat pentru Mirjana, care i-a dat înainte cu planul său de joc. A fost împiedicată să închidă primul set la 5-3, fiind apoi egalată la 5-5? Din nou n-a contat. Croata și-a adunat imediat rătăcirile și și-a câștigat următorul game la 0, cu mână de fier. Meciul l-a închis cu un as.

Da, Madame Lucic-Baroni a jucat un tenis foarte bun pentru care merită tot creditul, indiferent cât de mult ne-ar durea să i-l dăm.

Un alt lucru pe care ar trebui să-l recunoaștem este că victoria de la US Open a făcut posibilă această victorie de la Roland Garros pentru Mirjana. Lucic-Baroni știe cum să o joace pe Simona Halep. La New York a aflat că planul său de joc merge și l-a pus în aplicare și aici. Singură spunea la conferința de presă că, atunci când jocul său este la înălțime, suprafața de joc este irelevantă. O fi Simona jucătoarea care se mișcă cel mai bine pe zgură, dar atâta timp cât adversara ei lovește ca un demon și nu greșește – așa cum s-a întâmplat cu Mirjana – nici Simona nu poate face miracole. Foarte mulți au spus, după US Open, că victoria croatei a fost un accident. Nu am fost de acord și nici acum nu sunt. Victoria de la US Open a fost rezultatul direct al unui plan de joc corect care a fost executat corect. Așijderea la Roland Garros.

Acestea fiind zise, nu cred c-ar trebui să facem din Mirjana următoare sperietoare. Mai degrabă ar trebui să învățăm și să acceptăm că orice jucător, inclusiv cei foarte, foarte mari, au adversari-kriptonită. Și fac tot posibilul pentru a găsi căi să le facă față. Federer îl are permanent pe Nadal pe post de kriptonită, Nadal l-a avut o bună perioadă de timp pe același post pe Nalbandian. Kvitova se ofilește, mai nou, în mod constant în fața Carlei Suarez-Navarro. Cum rămâne cu Sharapova, care nu mai găsește de zece ani resurse pentru a o învinge pe Serena? Simona și-a găsit kriptonita în această Lucic-Baroni. Cândva, atâta timp cât este sănătoasă, va rezolva și acest puzzle, așa cum va rezolva și provocarea de a o învinge pe Sharapova. Știu că toată lumea vrea ca acest lucru să se întâmple mai repede, dar răbdarea este o altă lecție pe care ar fi bine să o învățăm.

De când Simona a început să emită pretenții legitime la fapte mari în tenisul mondial îi cerem neîncetat să se valideze cu un Grand Slam. Doar că nici un turneu de Grand Slam nu se câștigă așa, bătând din palme. Nici tenisul, nici Roland Garros-ul, nici Wimbledonul nu îi datorează nimic Simonei Halep. Sau nouă. Titlurile de Grand Slam nu se câștigă doar pentru că meriți să le câștigi. Să le întrebăm numai pe Caroline Wozniacki sau pe Dinara Safina. Trebuie să se lege multe lucruri, să intre în ecuație și un dram de noroc. Trebuie răbdare. Infinit de multă răbdare. Simona pare să o aibă, dar dacă îi tot vârâm în fața ochilor întrebarea „Da’ Slamu’ ăla când îl mai câștigi?” s-ar putea la un moment dat să i-o tocim. Nici ea nu este de piatră. Slamu’ va veni când va veni. Nu când vrem noi, ci când toate planetele se vor alinia așa cum trebuie pentru Simona. Dacă nu s-a întâmplat încă nu înseamnă că nu se va întâmpla niciodată.

Lipsa de răbdare mă duce cu gândul la cealaltă lecție pe care ar fi bine să o învățăm: puterea de a rezista tentației de a găsi imediat vinovați. Primul lucru pe care l-am remarcat întotdeauna după înfrângerile Simonei a fost dorința de a arăta cu degetul la antrenorii săi. Pe vremea lui Fissette, era, vezi Doamne, lipsa de chimie dintre el și Simona. Nu știu care este vina care i se va atribui lui Ioniță acum, însă sunt sigură că va exista una. Sau mai multe. Dar uităm prea repede că singurii responsabili de ceea ce se întâmplă pe teren sunt, așa cum spunea Andy Murray, jucătorii înșiși. Nu antrenorii sunt cei care joacă, ci învățăceii lor, și nu facem altceva decât să arătăm o crasă lipsă de respect față de discernământul și de inteligența jucătorilor și jucătoarelor atunci când arătăm cu degetul către echipa lor și le punem acestora în cârcă exclusiv toată vina. E momentul să începem să vedem înfrângerile în termeni de lecții învățate, nu de vini aruncate către unul și altul.

În fine, dar nu în ultimul rând, dacă tot vorbim de lecții învățate, poate ar fi bine să vedem ce am învățat din precedenta înfrângere a Simonei la un Grand Slam, cea de la Australian Open. Simona a declarat că acea înfrângere – dură, la fel ca și cea de azi – a determinat-o să ia decizia de a nu mai ceda nici un meci fără luptă. Ce a rezultat de aici? Un parcurs absolut fenomenal în primăvară, cu titlul de la Dubai și cu cel de la Indian Wells. Sunt sigură că și din înfrângerea de azi Simona va scoate până la urmă extra-motivație și o nouă rezoluție. Care va fi aceea nu știu. Dar este posibil ca toată această nefericită întâmplare de la Roland Garros să îi dea Simonei un răgaz suplimentar pentru a-și regăsi jocul rătăcit în zgura europeană tocmai la timp pentru Wimbledon.

3 Responses

  1. shaman2

    Corect, stimata dr. Watson, poate cu exceptia penultimului paragraf(tentatia de a gasi alti vinovati).S-ar putea sa va fi scapat un indiciu pe care il puteti gasi dupa min. 42′ 30” (pe la min 43 e un zum pe el) al meciului -versiunea stocata pe http://thel.ro/tenis/.
    Ceea ce se vede acolo ma face sa invinovatesc toata echipa de faptul ca nu stiu sa trateze astfel de situatii, dealtfel frecvente mai ales prin ATP.

    Răspunde

Leave a Reply to Ciprian Cancel Reply

Your email address will not be published.